— Mâine o chemăm din nou la interviu. Odată și-odată tot o să se dea de gol. Așa se întâmplă mereu.
Polițiștii vorbeau adesea despre obsesia lui Devlin cu ancheta aceea. Cu Ruth. Pete află că Devlin avea o mulțime de poze cu ea pe biroul său.
— Parcă ar fi soră-mea și pozele ei cu ăia de la Beatles, zise un polițist slăbănog, irlandez, pe nume O’Shea. Poate vrea, pur și simplu, să și-o tragă
cu ea.
Începură cu toții să râdă, după care un alt polițist, unul mai în vârstă, zise:
— Nu, nu e genul lui. Vrea să o bage la închisoare. Am auzit că șeful cel mare l-a chemat să-i ceară socoteală pentru banii cheltuiți în orele suplimentare. Și că i-a spus că o să lucreze pe gratis în afara programului.
Aruncă o privire spre colegii săi și spuse:
— Mă rog, eu asta am auzit. Doar știți și voi cum e: un câine care stă la pândă. Și n-o să se lase până n-o bagă în spatele gratiilor.
∵
Oriunde mergea, Ruth era în centrul atenției. La început se gândi că era din cauza ei, a tot ce i se întâmplase. Dar își dădu seama că era din cauza a ce fusese dintotdeauna. Din cauza felului în care arăta. A atitudinii sale. În VP - 88
barurile acelea, în comparație cu mamele de suburbie și cu divorțatele acelea triste care băteau spre patruzeci de ani, pur și simplu, radia. Avea ceva care te făcea să nu-ți iei privirea de la ea.
Atunci când dansa, se mișca, se întindea și se unduia astfel încât să-și etaleze trupul, fără să-și ia privirea de la bărbații din mulțime, având grijă ca toate privirile lor să fie ațintite asupra ei.
Friedmann o ținea pe a lui: aruncă o pată de culoare astfel încât povestea să devină una memorabilă. Ruth avea suficientă culoare în ea pentru luminițe, vitralii și Crăciun. Pete nu avea nevoie să inventeze nimic, era îndeajuns să o urmărească și să facă o descriere cu pixul și carnețelul său, din amintiri, iar rezultatul final: Kodak pe hârtie.
După ce dansa cât să-și scoată alcoolul din organism, după ce luminile orbitoare îi acopereau chipul încordat și ochii lipsiți de viață, își făcea loc spre bar, îi făcea semn chelneriței și comanda încă un rând și încă unul. De parcă nu ar fi suportat să fie trează, nici măcar o clipă.
Spre dimineață, își alegea un tip și își îndrepta întreaga atenție asupra lui, ca să nu se ducă singură acasă.
În seara următoare, aceeași poveste. Nu era niciodată singură.
Amfitrioana de la Callanghan’s îi spuse lui Pete că o cunoștea pe Ruth de ani de zile, de pe vremea când era Four Seasons acolo, de dinainte de moartea lui Kennedy. Era o femeie scundă, plinuță, cu bucle platinate și riduri triste în colțul gurii. Ochii i se plimbau când la ușă, când la bar, când la registru.
— Da, sigur, mi-a plăcut de ea. Era o angajată bună. Și avea ceva deosebit.
Putea să stea de vorbă cu oricine, simandicoși la costum, oricine. Cinci minute mai târziu, râdeau toți cu gura până la urechi, comandând cocktailuri. Era isteață. Ca argintul viu. Când am auzit ce s-a întâmplat, mai zise ea, gânditoare, nu mi-a venit să cred. Vreau să spun, nu mi s-a părut niciodată genul matern, după felul ei de-a fi, după felul în care arăta. Și totuși, spuse ea, ridicând din umeri.
Își stinse țigara și își aprinse alta.
— Dar… mai apoi. Ei bine, a venit înapoi la patru zile după ce l-au îngropat pe băiat. Atât de beată că de-abia dacă se mai putea ține pe picioare, făcându-le ochi dulci tuturor bărbaților care îi ieșeau în cale. N-am văzut să verse o lacrimă. Nimic.
Trase un fum și expiră, arcuindu-și buzele într-un O roz și lipicios.
— După toate acestea, mi-am schimbat părerea despre ea. A doua zi am sunat-o de două-trei ori, s-o întreb dacă se mai întoarce la muncă. M-am gândit că dacă are putere să iasă în oraș și să petreacă, poate să vină și la muncă, nu? Dar nu m-a mai sunat înapoi. Așa că șeful mi-a zis să-i trimit un VP - 89
cec cu banii pe două săptămâni și să-i spun că a fost dată afară. Și acum, vezi și tu cu ochii tăi, spuse ea, făcând semn spre Ruth care se unduia pe ringul de dans, cu mâinile în aer, cu ochii închiși.
— Serios acum, ce fel de mamă se comportă în halul ăsta?
∵
Ruth își lăsă mașina la reparat săptămâna aceea, ceea ce însemna că nu-i fu deloc ușor să rămână pe urmele ei. Pete își făcu un obicei din a parca mașina la colțul străzii la șapte dimineața, înainte de a intra în tură, așteptând-o să iasă din bloc. Dacă o lua pe Main Street, însemna că se ducea la cumpărături. Dacă o lua spre autostradă, însemna că mergea la stația de autobuz.
Într-o dimineață ieși din casă îmbrăcată într-un costum elegant, albastru și pantofi cu toc. Deci nu se ducea la cumpărături.
Era 20 august. La cinci săptămâni de la dispariția copiilor.
Urcă în autobuz și se așeză lângă fereastră. Pete se așeză două rânduri mai în spate, pe partea cealaltă.
Ruth nu dădu semne că l-ar fi observat. Nu părea să fie atentă la ce se întâmpla în jurul ei.
Rămase cu geanta în poală, cu o țigară între degete și cu privirea îndreptată spre geamul murdar.
Pete simți mirosul de transpirație, gel de păr și dresuri umede venind dinspre femeia care se așezase pe scaunul de lângă el și care se descălțase de pantofi.
Autobuzul ajunse în stație și deschise ușile.
Moment în care apăru fata aceea.
Făcu câțiva pași și se așeză pe scaunul din fața lui Ruth. Era tânără, micuță și slăbuță, cu sâni mici, șolduri înguste și cu brațe și gambe rotunde.
Era îmbrăcată cu o bluză simplă, albastră, avea un păr lung și strălucitor și mirosea a săpun și ceva dulceag: cremă sau pudră de talc.
Ruth nu-și mai luă ochii de la ea. Pete o privi în timp ce rămase cu privirea ațintită spre fata aceea, rumenă în obraji, cu bărbia ridicată. Era aproape o femeie, dar fără gesturile acelea femeiești: ruj, pudră, țigări.
Pete se uită lung la ea și apoi la chipul palid al lui Ruth și își dădu seama că probabil rămăsese cu gândul la fiica ei. Fata aceea semăna cu Cindy, cu o Cindy mai mare.
Aparent fără să-și dea seama, fără să-și poată controla gesturile, Ruth întinse mâna și începu să mângâie bluza de bumbac. Ușor, cu delicatețe.
