Materialul era subțire, lăsând să se vadă pielea fetei. Ruth o mângâie pe păr, îi prinse între degete șuvița de păr care îi aluneca pe umăr ca o cascadă, VP - 90
admirând schimbarea de percepție și culoare în razele soarelui, până ce șuvița îi alunecă brusc printre degete.
— Hei, strigă fata, roșie la față. Ce crezi că faci?
Ruth ridică mâinile, albe și tremurânde.
— Îmi pare rău. Îmi pare rău. Mi s-a părut… te-am confundat cu altcineva.
Se ridică de pe scaun și apăsă alarma, din nou și din nou, până ce șoferul începu să țipe în oglinda retrovizoare și opri brusc, uitându-se urât la ea.
Ușa se închise cu putere în urma ei, autobuzul porni din loc, iar Pete se întoarse să vadă silueta ei din ce în ce mai mică în oglinda retrovizoare, în timp ce drumul lung și plumburiu începu să se întindă între ei.
∵
Pete tocmai se întorcea de la masa de prânz când îl zări pe Friedmann în pragul ușii, făcându-i semn să-l urmeze.
— Ia un loc. La ce mai lucrezi zilele astea, Wonicke?
— Păi, la ancheta Malone.
— Doar atât? mormăi Friedmann. Nu merge așa. Avem prea multe alte știri pe care trebuie să le tratăm cu prioritate.
— Dar, domnule, e încă o știre. Două morți nesoluționate.
— Nesoluționate fiind cuvântul-cheie. Până nu arestează pe cineva, nu avem nimic interesant să le spunem cititorilor noștri. Sunt pe punctul de a aresta pe cineva?
— Nu cred. Dar…
— Gata, nu mă interesează. Vino cu un unghi nou sau cu informații proaspete și mai stăm de vorbă. Uite ce, în ultimă perioadă ai făcut o treabă
bună. Articolul ăla cu apel public din partea tatălui – contrastul cu mama, mi-a plăcut. Dar acum vreau să te ocupi de cazul Hoțului de Chiloței din Jamaica.
— Poftim?
— Știu. Cei de la Star i-au pus o poreclă, a prins la public. Un tip care de câteva săptămâni s-a pus pe furat. Doar lenjerie de femei.
Își luă ochelarii și îi șterse cu cravata.
— Mare ți-e grădina, nu-i așa?
— Dumnezeule!
Pete rămase cu privirea ațintită spre biroul lui Friedmann. Horowitz avea dreptate, povestea avea să explodeze și voia să fie acolo la momentul potrivit. Voia ca el să fie cel care să scrie articolul despre arestarea sau condamnarea vinovatului. Sau, de ce nu – își spuse el, emoționat –, să fie chiar el cel care să descopere făptașul.
— N-aș putea să mă mai duc odată să stau de vorbă cu polițiștii? Să văd dacă au mai aflat ceva…
VP - 91
— Ce tot insiști cu asta? Ți-am spus ceva, nu avem timp de pierdut. Du-te și vorbește cu Glückstein despre hoțul ăsta. Știu că a stat de vorbă cu una dintre victime în dimineața asta. Mergi la el să-ți dea raportul.
Pete se ridică în picioare. Și, brusc, cu mâna pe clanță, spuse:
— Și dacă obțin un interviu cu părinții? Cu domnul și doamna Malone. Un interviu în exclusivitate.
Friedmann îl privi încruntat.
— Ții tu morțiș? Bun, vino cu un interviu în exclusivitate și mai vorbim.
Dar să fie ceva bun. Ai douăzeci și patru de ore, după care te vreau înapoi aici, să te ocupi de ce știri or mai apărea.
Pete sună la aeroport și află că Frank ieșea din tură la șapte. La șase și jumătate era deja în parcare, cu ochii pe Frank, și îl urmări până la Marty’s.
— Bună ziua, domnule Malone. Ce mai faceți? Vă fac cinste cu ceva?
— Ah, bună ziua, domnule Wonicke. Păi, da… un cheeseburger. Și inele de ceapă.
Pete comandă pentru amândoi, după care aruncă o privire spre Frank.
Era mai tras la față, de parcă ar fi slăbit
În ultimele zile. Se bărbierise în grabă, îi scăpaseră câteva fire pe lângă
ureche.
— Cum mai sunteți, domnule Malone?
— Așa și-așa. Nu e ușor.