— Ruth a început să plângă. Am crezut că-i pare rău. M-am apropiat de ea și a început să țipe la mine să o las în pace. Să știi că aș fi iertat-o, zise el, ridicând privirea. N-am vrut să ne despărțim. Dar ea…
Vorbi din nou cu lacrimi în ochi, dar se stăpâni să nu plângă, înghițindu-și lacrimile.
Pete așteptă câteva clipe, după care îl întrebă:
— Din cauza asta ați dat-o în judecată pentru custodia copiilor? Pentru că
vă înșela cu alți bărbați.
— Da, răspunse Frank. Am crezut că tipul acela cu care am prins-o în pat… am crezut că s-a întâmplat doar atunci. Dar Frankie mi-a spus că… mi-a spus că se mai trezeau din când în când și găseau fel de fel de bărbați prin casă. Mai mulți bărbați. Nu puteam să concep așa ceva, zise el. Numai Dumnezeu știe ce s-ar fi ales de copiii mei, să crească în astfel de condiții.
Pete strânse farfuriile, își scoase pachetul de țigări și îi oferi una lui Frank, privindu-l în timp ce trăgea agitat din țigară.
— Și ce s-a mai întâmplat atunci, pe data de 13? Ați mers să jucați golf – și apoi?
— Păi… am fost să beau ceva cu Ed. El a plecat pe la prânz. Eu am mai băut două beri, am mâncat un sandvici și m-am uitat la meci.
— Ați urmărit tot meciul?
— Nu, am plecat pe la două.
— Și ați mers acasă?
VP - 95
— Mă simt și prost să spun asta, zise Frank, oftând. Nu le-am spus-o nici măcar polițiștilor. Dar bănuiesc că tot o să se afle.
Pete încercă să își păstreze cumpătul.
— Ce anume? Ce s-a întâmplat?
— M-am dus cu mașina până în Huntington.
— În Huntington?
— Da. Pe Redwood Drive.
— De ce? Ce căutați acolo?
Frank dădu sucul pe gât și așteptă până ce chelnerița veni să-i ia paharul.
— Pe un tip. Salcito. E prieten cu Ruth, oftă el. Am crezut că… știi tu. Am crezut că e ceva între ei. Că era și el unul dintre… amanții ei.
— Și de ce ați hotărât să mergeți la el acasă?
Frank veni mai aproape de el, roșu în obraji.
— E vorba de soția mea. Am vrut să… am vrut să-i dau o lecție, să se învețe minte și să nu se mai dea la soția altui bărbat.
— Și ce s-a întâmplat?
— Ticălosul nu era acasă! exclamă Frank, râzând. Am parcat pe stradă, mi-am făcut curaj. Am mers până în fața casei și am sunat la ușă. Am sunat de două ori. Și nu era nimeni acasă! Am auzit un câine lătrând în curte, dar nu mi-a răspuns nimeni la ușă.
— Și ce ați făcut după?
— M-am întors acasă.
— Dar ce era în mintea dumneavoastră?
— Nu știu. La început m-am enervat. După care mi-am spus că e mai bine că nu l-am găsit acasă. Dacă nu era singur? Dacă avea un pistol? S-ar fi putut întâmpla orice. Orice.
— Și unde v-ați dus mai apoi?
— Am dat o tură cu mașina prin cartier.
— Sperați să-l găsiți?
— Nu, la început m-am uitat după mașina lui Ruth. Am vrut să mă asigur că nu-i acolo. Dar nu am văzut-o. Era plin de mașini, dar cele mai multe erau noi. Break-uri, Chrysler. Mașini de mame. Dar majoritatea erau lucioase, îngrijite. I-aș fi recunoscut mașina dacă ar fi fost acolo. După un timp, mi-am dat seama că nici măcar nu mă mai uitam după ea. Mergeam, pur și simplu, în gol. Era un cartier frumos. Liniștit. Cu peluze verzi. Un loc în care ai vrea să-ți crești copiii. În fine, zise Frank și își drese glasul. În fine, nu era acolo.
Așa că m-am dus acasă și m-am culcat. După care m-am uitat la televizor. Pe la opt, mi s-a făcut foame, așa că am luat-o pe Union Street. E un tip cu o tavernă acolo, face pizza bună. Mi-am luat o felie de pizza cu pepperoni. Și m-am întors acasă să mănânc.
VP - 96
— Și ați rămas toată noaptea acasă, domnule Malone?
— M-am întors pe Union Street. M-am dus într-un bar – Lakeside. Am băut câteva pahare.
— Și la ce oră ați plecat de la bar?