— Pe la unsprezece. Poate puțin mai devreme.
— Ați stat de vorbă cu cineva?
— Cu barmanul, Al. Mă știe, am mai fost de câteva ori pe acolo. Sigur o să-și amintească de mine. Am băut gin. Am vorbit despre echipa Mets. Sigur o să-și amintească de mine.
— De regulă beți gin?
— Nu, dar am vrut să fac ceva diferit.
— Bun. Și apoi? Ce ați făcut când ați plecat de la Lakeside?
— Am mai dat o tură cu mașina.
— Unde ați mers?
Câteva clipe de tăcere. După care:
— Acasă la Ruth. Am mers la ea și am parcat în fața blocului.
— Cât timp ați stat acolo?
— Nu mai știu. Cincisprezece, douăzeci de minute. Am văzut lumina aprinsă în dormitor și în sufragerie.
— Ați coborât din mașină? Ați stat de vorbă cu ea?
— Nu.
— Ați mai văzut pe cineva acolo? Și atunci, dacă nu ați fost să o vedeți pe Ruth sau pe copii, de ce v-ați dus până acolo?
— Păi, ca să obțin o dovadă. Pentru procesul de custodie. M-am gândit că
poate o prind cu cineva. Am vrut să mă asigur că copiii sunt bine. Și…
— Și?
— Mai trec pe la ea din când în când, recunoscu el, oftând. Parchez mașina și stau acolo. Presupun că am vrut s-o știu aproape. Pe ea. Pe copiii mei. E soția mea. E vorba de… familia mea, zise el, privindu-l în ochi.
— Locuiesc într-o casă vai de ea, cu alți trei tipi. Baia e jegoasă, bucătăria e o mizerie. De-aia nu-mi place să mănânc acasă. Nimeni nu face curat.
Nimeni nu repară nimic. Becul de la intrare s-a ars acum nouăsprezece zile și nimeni nu l-a schimbat. Nouăsprezece zile. Le număr în fiecare dimineață.
Acolo locuiesc eu acum și mi-e dor de casa mea. Mi-e dor de soția mea. De familia mea. Așa că uneori obișnuiam să mă duc în fața blocului ca să fiu mai aproape de ei. Ce-i rău în asta? Nu fac rău nimănui.
Urmă o nouă pauză, după care Pete îl întrebă:
— La ce oră ați plecat?
— Unșpe și jumătate, poate doișpe fără un sfert.
— Și ce ați făcut după?
VP - 97
— Le-am spus deja polițiștilor – m-am dus acasă. M-am dus la culcare. Și m-am trezit de-abia dimineața următoare când m-a sunat Ruth.
∵
Seara următoare, Pete era deja în fața casei lui Ruth. O văzu luând un taxi și o urmări până la Gloria’s. Pe vremuri fusese un loc elegant: lumea stătea la coadă să intre, angajații de la intrare erau tineri și bine făcuți. Dar odată ce se dusese entuziasmul de început, nimeni nu mai aștepta la coadă, iar angajații de la intrare fuseseră înlocuiți de un tip mai în vârstă cu o privire pierdută și cu nasul rupt, iar după un timp, până și el dispăruse din peisaj.
În noaptea în care Pete mersese pentru prima oară acolo, nu era nici țipenie de om pe trotuar. Nu era nimeni la ușă, nimeni la coadă. Nici măcar cerșetorii nu vizitau zona, la cât de puțină lume trecea pe acolo, nu merita.
O zări pe Ruth din prima. Ea se uită lung la el, ușor confuză, de parcă l-ar fi recunoscut de undeva, după care se întoarse la băutura ei. Era singură la bar, dar Pete recunoscu doi polițiști la capătul barului. Ruth se uită urât la ei, își verifică unghiile, aruncând o privire iscoditoare pe sub gene de fiecare dată când venea cineva să se așeze lângă ea. Pete deja ajunsese să o cunoască destul de bine cât să-și dea seama că era deja la al treilea Scotch Mist. Aproape suficient de amețită.
Se sprijini de bar și îi făcu semn barmanului.
— Hud, încă un pahar.
Hud și Pete se uitară amândoi la ea și Pete avu senzația că celălalt bărbat avea să spună ceva. Dar Hud nu spuse nimic, ridică din umeri și îi turnă
băutură în pahar. Ruth ridică paharul spre polițiștii de la capătul barului și îl dădu pe gât, după care își îndreptă atenția spre încăpere.
Își lăsă greutatea corpului pe cot, sprijinindu-se de bar, cu spatele arcuit.
Avea părul prins și aranjat, machiajul fără cusur și doi ochii mari: doi ochi
„verzi ca de smarald”, după cum obișnuia să spună bunica irlandeză a lui Pete.
Pete continuă să o studieze, iar Ruth își coborî privirea. Își umezi buzele cu vârful limbii sale rozalii. Se așeză picior peste picior.