Devlin luă o scobitoare și se rezemă de spătarul scaunului.
— Da, așa e.
— Ați putea să-mi spuneți despre cine e vorba?
— Ei bine, nu. Nu vrem să se știe în ziare. Păstrăm informația asta pentru proces.
— Nu am să scriu nimic despre asta, sunt doar curios.
Devlin îl cercetă din priviri.
VP - 103
— Îl cheamă Salcito. Dar n-o să vrea să stea de vorbă cu tine, zise el și continuă înainte ca Pete să apuce să mai spună ceva, și să știi că mai am ceva informații pentru tine.
Pete își luă pixul, era pregătit.
— Doamna Malone își caută un nou loc de muncă.
Devlin scoase scobitoarea din ambalaj și începu să se scobească printre dinți, vorbind sâsâit, prin gura deschisă.
— Ce părere ai despre asta? La nici șase săptămâni după moartea copiilor ei.
Aruncă scobitoarea pe masă. Pete încercă să nu se uite la ea.
— Nu mai vrea să fie chelneriță. Vrea să fie secretară. Recepționeră. Ceva sofisticat. Vrea ceva mai bun de la viață, acum că nu mai are copiii ăia care o trăgeau în jos. Dar să știi că nu pleacă ea nicăieri, zise el, rânjind.
Pete se uită lung la el, la zâmbetul lui de satisfacție, sigur pe el că avea dreptate.
— Cum adică?
— De fiecare dată când primește câte o ofertă, de interviu sau pentru un loc de muncă, zise el rânjind și mai tare, noul ei angajator o să primească un telefon, sau poate o vizită. Ca să ne asigurăm că știu cu cine se leagă la cap.
∵
La final de august, Ruth aplică pentru un post de secretară la o agenție de publicitate din Long Island City. Pete o urmări până acolo într-o dimineață, observând cum mișca ciudat din cap când ieși din mașină. Rămase în parcare, uitându-se în urma ei. După ceva timp, Ruth ieși din clădire, își aprinse o țigară, urcă în mașină și plecă.
După care intră el. Ca să vadă ce și cum.
Era un birou frumos: cu lumină naturală și flori la intrare. Se duse la recepție să ceară câteva informații, prefăcându-se că habar n-avea unde nimerise. Aruncă o privire în jurul lui, își continuă rolul de turist aiurit, îi întrebă cu ce se ocupau acolo. Văzu un tip ieșind dintr-un birou, să-i dea câteva hârtii unei fete, iar ea îi spuse:
— Dânsul este domnul Beckman, poți să-l întrebi pe el.
Cei doi se salutară din priviri, dădură mâna, iar bărbatul se prezentă ca fiind Paul Beckman. Îi povesti lui Pete despre câteva dintre produsele la care lucrau, începu să glumească pe seama unui slogan la care lucra pentru o reclamă la pastă de dinți, după care îl conduse la ieșire. Părea un tip simpatic.
Pete se întoarse în mașină și văzu mașina poliției intrând în parcare.
Quinn era la volan, iar Devlin în dreapta lui, cu brațul sprijinit de fereastra deschisă, cu maxilarul încleștat.
VP - 104
În seara aceea, Pete merse la McGuire’s, iar întâlnirea dintre Devlin și Beckman deja devenise subiect de discuție. Quinn făcuse o adunare la o masă, povestind secvența în detaliu unui roșcovan slăbănog pe nume Henriksen și unui polițist cu păr blond și acnee pe care Pete nu știa cum îl cheamă. Se salutară din priviri.
— Deci am intrat în birou, ca de obicei. Tipul era foarte politicos, ne-a servit cu cafea. Iar detectivul l-a întâmpinat cu discursul lui clasic: „Ați avut interviu cu o fată mai devreme, nu-i așa?” La care tipul, da, am avut. Deja părea confuz. La care Devlin îi spune: „Aveți de gând să o angajați?”, iar tipul îl privi încruntat. Își pune o ceașcă de cafea, fără să se grăbească. După care zice: „Aș putea să vă întreb de ce vă interesează să știți asta?” Poți să crezi așa ceva? Serios acum.
Henriksen începu să râdă pe un ton pițigăiat, ca de fetiță.
— Și ce i-a spus șeful?
— Ce i-a spus? Păi, n-a știut ce să mai zică. Pun pariu că nu l-a mai luat nimeni la întrebări până acum. L-a mai lăsat câteva clipe, să vadă dacă-i răspunde sau nu. Și nimic. Așa că i-a zis: „Probabil v-a spus că o cheamă Ruth Kelly. Așa o chema înainte să se mărite. Numele ei de femeie măritată, numele ei adevărat este Ruth Malone”. Tipul deja nu mai zice nimic. Așa că
mai așteptăm câteva clipe, după care îi zic: „Vă sună cunoscut numele? Poate ați mai auzit de ea”. Ăsta tot nu zice nimic, stă acolo, savurându-și cafeaua.
De parcă ne aștepta pe noi să trecem la subiect. Așa că șefu’ oftă cumva și se uită fix în ochii lui și spuse ceva de genu’: „Bun, văd că n-am încotro decât să
ți-o spun pe șleau. Domnule, să știi și dumneata că femeia pe care ai cunoscut-o în dimineața aceasta este bănuită că și-a omorât copiii”. Iar tipul n-a schițat niciun semn! De parcă tocmai îi spuseserăm că plouă afară. Întrun final – într-un final – s-a sinchisit și el să spună ceva. Și știi ce ne-a zis?
„De ce ați venit să-mi spuneți toate astea?”
Henriksen aruncă o privire în jurul lui, cu ochii cât cepele.
— Îți vine să crezi una ca asta?
Polițistul blond dădu din cap că nu.
— Treaba cu oamenii e că nu reacționează niciodată așa cum te-ai aștepta să se poarte un om întreg la minte.
— Ca nebuna aia de luna trecută din Forest Hills, mai știi? îl întrebă