Quinn pe Henriksen.
— N-am cum să o uit, răspunse Henriksen, rânjind.
— Am fost anunțați de o dispută domestică, îi povesti el lui Quinn. Vecinii s-au plâns că au auzit o femeie țipând, mobile aruncate de pereți, tot tacâmul. Așa că ne-am dus până acolo, am bătut cu putere în ușă, dar era imposibil ca cei din casă să ne audă, așa că am spart ușa. Casa era vraiște –
VP - 105
sânge peste tot, cioburi, scaune rupte. Se pare că tipul se întorsese din ’Nam, auzise vorbe cum că nevastă-sa umbla cu alții cât timp el era plecat de acasă
și hotărâse să-i dea o lecție. I-a scos doi dinți și cred că i-a rupt și mâna – de-abia l-am luat de pe ea, iar nenorocitul s-a năpustit asupra mea.
După care polițistul blond continuă povestea:
— Așa că i-am pus cătușele, iar nevastă-sa a început să urle la noi: „Stai!
Ce faci? Nu mi-l lua!” Și i-am zis că nu-l arestez pentru ce i-a făcut ei – e o dispută domestică, n-avem niciun martor –, ci pentru ce i-a făcut lui Henriksen. Scârba naibii a sărit la gâtul meu, iar când am încercat să o dau la o parte, m-a mușcat!
Izbucniră în hohote de râs. Polițistul blond își suflecă mâneca, iar Pete îl cercetă cu coada ochiului și văzu un cerc violet pe brațul lui.
— M-au vaccinat de rabie – doctorul mi-a zis că mușcăturile de oameni sunt mai periculoase decât cele de animale. Așa că tipului i-am dat amendă, iar pe ea am băgat-o șase luni la pârnaie. Sper să-și găsească pe alta până
iese nebuna din închisoare. S-o învețe minte pentru ce a făcut – și mie, și lui!
Urmară alte râsete. După ce se mai liniștiră, Quinn spuse:
— În fine, vreți să știți ce s-a întâmplat până la urmă cu tipul de dimineață? Ne zice: „De ce ați venit să-mi spuneți toate astea?” Mi-am dat seama că șeful habar n-avea cum să i-o întoarcă. Eu, nici atât. După care tipul ne întrebă: „Altceva?” De parcă nu-i ajungea că tocmai îi spuseserăm că a avut în biroul lui o mamă asasină!
— Dumnezeule. Și ce-a mai zis șeful?
— I-a spus: „Domnule, mi s-a părut normal să știți”.
Blondul începu să râdă.
— Mi-a plăcut asta cu „domnule”.
— Nu-i așa? După care tipul îi zice: „Și ce ați vrea să fac eu cu informația asta?” De parcă tocmai ce îi spuseserăm că are un șobolan în garaj. De parcă
nu avea nimic de-a face cu el. Așa că șeful s-a dat mai aproape de el și i-a spus: „Uite ce, poate că nu-ți dai seama despre ce fel de persoană e vorba.
Poate că nu ne-am făcut noi înțeleși”. Tipul își termină cafeaua, se ridică de la masă și zise: „De fapt, v-ați făcut foarte bine înțeleși. Mulțumesc pentru vizită. Am să vă rog să mă scuzați, am o altă întâlnire”.
— Ce chestie.
— Nu pot să cred, zise Henriksen.
— Și asta a fost tot. N-am mai apucat să spunem nimic, ne-am trezit în stradă ca doi prostănaci, uitându-ne uluiți unul la altul. Și știți ce mi-a zis șeful? zice: „Ăsta are impresia că s-a spălat de păcate pe anul ăsta. Are impresia că e un tip demn. Dar orice om are limitele lui, am să aflu eu ce-i poate pielea. Ascultă la mine, Quinn, o să le pară rău și lui, și curvei ăleia.
VP - 106
Pete se uită lung la chipurile lor neînduplecate, la ochii mici, la felul în care făcuseră front comun împotriva ei.
∵
În dimineața următoare, o rugă pe Janine să dea un telefon la firma lui Beckman, să le spună că voiau să scrie o serie de articole despre administratorii de firme în continuă expansiune. Janine dădu ochii peste cap, dar Pete îi zâmbi frumos și îi promise că avea să o scoată la prânz.
După ce închise telefonul, îi citi ce reușise să-și noteze. Beckman era un tip la vreo patruzeci de ani și lucra în cadrul companiei de nouă ani. Se transferase în New York acum șase luni, iar soția și copiii lui rămăseseră în Delaware.
În următoarele săptămâni, Pete se întoarse la Long Island City de mai multe ori. Beckman obișnuia să o scoată pe Ruth la prânz, o dată sau de două
ori pe săptămână, părea să îi placă de ea. Mergeau întotdeauna la același restaurant, mâncau mereu la douăsprezece și un sfert. Într-o după-amiază, Pete îi urmări și ceru o masă lângă ei. Nu era în raza lor vizuală, dar era suficient de aproape cât să fie martor la comportamentul ei în preajma lui Beckman. Cel mai adesea vorbeau despre muncă, la un moment dat menționară un film pe care îl văzuseră amândoi. El părea să se bazeze pe ea.
Să aibă încredere în ea.
Pete îi văzu plecând împreună, îi văzu șoldurile care se legănau pe sub fustă. Îi văzu părul lucios și auriu în razele soarelui. Și văzu expresia complet diferită de pe chipul ei când ridică privirea spre el. Părea cumva mai liniștită, ridurile și umbrele de pe chipul ei se risipiră, citi o sclipire ciudată în ochii ei.
Pete avea și alte sarcini, dar avea grijă să fie în restaurant la ora prânzului aproape zilnic, mereu cu urechile ciulite, dar ascuns de privirile lor. Își spuse că voia doar să afle informații noi despre caz, dar după vreo săptămână își dădu seama că era vorba despre ceva mai mult. Îi simțea lipsa în zilele acelea când nu reușea să plece de la birou.
Pe la jumătatea lui septembrie, Beckman îi spusese lui Ruth că primise contract pe doi ani și că urma să se mute din apartamentul temporar pe care i-l oferise compania, îi spusese că avea nevoie de mai mult spațiu.
Câteva zile mai târziu, Ruth îi spusese că avea un cadou pentru el. Pete o auzise scormonind prin geantă și, curios, se ridică să meargă la toaletă, riscând să treacă pe lângă ei. Ea îi întinsese un catalog de mobilier. Când se întorsese înapoi la masă, îl văzu pe Beckman răsfoind revista.
— Nu știu cu ce să încep, i-a spus el. De regulă, Helen e cea care se ocupă
de astfel de lucruri. Orice aș alege, n-o să arate bine și o să mă trezesc cu un rând de draperii și cu o canapea pe care le detest.
VP - 107
Urmase o pauză, iar Pete își imaginase ochii obosiți ai lui Beckman, chipul lui încruntat de fiecare dată când vorbea. Nu avea de unde să știe ce anume văzuse Ruth, ce se întâmplase între ei în acele câteva clipe de tăcere, dar auzise glasul ei duios: