— Puștiule, zise el, făcându-i semn lui Pete să se apropie, am ceva pentru tine, și îi dădu un plic lui Quinn care îl dădu mai departe.
Pete deschise plicul și se uită înăuntru. O bucată de hârtie, un plic și mai mic și o casetă.
— Ai acolo câteva poze din casa familiei Malone, îi spuse el. Raportul de autopsie al fetei. Și mai ai ceva acolo, îi zise el, făcându-i cu ochiul. Ceva care explică ce a găsit doctorul.
∵
Ziua următoare, Pete îi urmări pe Beckman și pe Ruth la restaurant.
Observă că Beckman îi evita privirea.
Helen ajunsese noaptea trecută, îi spuse el. Reacționase urât, îi rupsese hainele lui Ruth, îi aruncase produsele de machiaj la gunoi.
— Ne-am certat, îi spuse el, uluit. Parcă era nebună. Nu am văzut-o niciodată așa. Nu ne-am certat în viața noastră.
Își trecu mâinile peste fața obosită și îi spuse lui Ruth că ceruse să fie transferat. Că trebuia să se întoarcă în Delaware. Că îi părea rău.
— E mai bine așa, pentru copii. Știi tu.
Se ridică și plecă, lăsând-o singură la masă, iar Pete fu martor la clipa în care își pierdu slujba, iubitul, alinarea pe care i-o aducea el. O văzu comandându-și o bere, două, dând băutura pe gât, refuzând să plângă.
Și acum că văzu pentru prima oară latura aceea vulnerabilă pe care o ținea veșnic ascunsă, simți nevoie să aibă grijă de ea. Începu să își tragă
pielițele de la unghii, să le smulgă cu dinții. Văzu câteva picături de sânge pe buzele ei și se grăbi să se șteargă la gură dezgustată, cu podul palmei, cu o privire încrâncenată, disperată.
Asta fu imaginea care îi rămase o vreme întipărită în minte. Sânge. O
femeie scârbită de ea însăși. Nicio urmă de tandrețe.
În noaptea aceea, o văzu intrând în Callanghan’s îmbrăcată cu o rochie incredibil de scurtă, încălțată cu pantofi cu toc, dând pe gât mai multe pahare de Scotch Mists, flirtând cu o sălbăticie pe care nu o mai văzuse până
atunci la ea.
Îi recunoscu pe polițiștii de la ușă înainte ca Pete să-și dea seama cine erau. Merse țanțoșă la masa lor și se propti în fața lor, cu mâinile în șolduri, cu umerii drepți.
VP - 112
— Cum vă distrați, băieți? Vă place ce vedeți?
Cei doi bărbați o priviră din cap până-n picioare.
— Vai de capul vostru. Halal treabă mai faceți și voi.
Polițiștii începură să râdă.
— Știu că mi-ați pus microfoane în apartament. Vă place să mă ascultați pe mine și pe prietenii mei, vă excită? Sunteți niște psihopați. Toți.
Aceștia continuară să râdă.
Ruth se făcu roșie în obraji și începu să țipe:
— N-o să aflați niciodată cine mi-a omorât copiii. N-o să știți niciodată
adevărul.
Bărbații se albiră la față, dar Ruth le întoarse spatele și se împletici spre ringul de dans, apucând un braț la întâmplare, trăgând un bărbat după ea, hotărâtă să nu-i dea drumul.
∵
Pete era întins pe jos, pe covor, cu berea lângă el, ascultând picăturile de ploaie lovindu-se de fereastră. Se ridică să-și ia o pătură și începu să citească
raportul pe care îl primise de la Devlin.
Trupul neînsuflețit este al unei fetițe caucaziene, de aproximativ 4 ani. Bine hrănită, circa 15 kilograme și un metru înălțime. Cu păr blond și ochi albaștri.
Erau simple cuvinte. Simple numere.
Închise ochii. Înghiți în sec. Își imagină niște pereți înalți, cu gresie albă, un șir de tărgi metalice cu roți strălucitoare. Un iz de chimicale, în combinație cu mirosul de putrefacție.
Lividitate.
Congestie.
Abraziuni.
Echimoze.
Peteșii.