Hemoragii.
Simple cuvinte. Realitatea însemna o biată fetiță zăcând nemișcată și albă
la față, la fel ca gresia aceea care o înconjura, cu mâinile și picioarele vineții, cu zgârieturi pe chip, cu gâtul plin de vânătăi.
Ambii plămâni sunt congestionați, cu edem, suprafața lor fiind de culoare roșu închis marmorat. Calea traheo-bronșică nu conține urme de material aspirat sau sânge. Multiple secțiuni ale plămânului prezintă semne de congestie și fluid edematos pe VP - 113
suprafețele secționate. Nu prezintă semne de supurație. Mucoasa laringei este albicioasă.
Ultimele fotografii cu Cindy îi arătau pieptul care avea să rămână de-a pururi slăbuț, cu pielea fină, îmbrăcată într-un maiou roz, pantalonași galbeni și o bluză de pijama. Pete încercă să nu se gândească la faptul că fata aceea nu avea să-și aleagă niciodată o rochie pentru balul de liceu, că nu avea să-și facă niciodată unghiile sau să-și coafeze părul.
Esofagul este gol, acoperit de mucoasă albicioasă. Stomacul conține bucățele de alimente nedigerate (identificate ca fiind legume cu frunze verzi și paste). În porțiunea de lângă intestinul subțire am găsit urme de alimente galbene și maro, probabil legume sau fructe. Nu am identificat urme de hemoragie. Restul intestinului subțire nu prezintă nimic interesant. Intestinul gros conține material fecal. Apendicele este prezent.
În ciuda faptului că trupul ei fusese tăiat, verificat, cântărit și măsurat, raportul de autopsie nu dezvăluia nimic ieșit din comun. Nu erau urme de relații sexuale. Nu se găsiră urme de piele sub unghiile ei, nici fibre străine, nicio altă vânătaie în afară de cele din jurul gâtului care să sugereze că fata fusese strangulată. Nu se zbătuse; murise neputincioasă.
Pete aflase din comunicatul de presă al poliției că raportul de autopsie al lui Frankie dezvăluise chiar și mai puține informații. Trupul băiatului zăcuse în păduricea aceea mai bine de o săptămână, iar animalele distruseseră
orice dovezi.
Nu aveau niciun fel de răspuns, niciun indiciu. Cindy murise cu șase sau optsprezece ore înainte ca trupul ei să fie găsit la ora unu și jumătate ziua.
Polițiștii bănuiau că Frankie fusese omorât la fel ca sora lui, probabil la scurt timp după ea.
Raportul autopsiei concluzionă că rezultatele nu erau clare. Nu aveau cum să afle când anume fuseseră uciși cei doi copii. Iar Pete nu vedea nicio modalitate prin care să poată dovedi că Ruth Malone mințise în legătură cu ora la care le dăduse de mâncare, la care verificase dacă dormeau, ultima oară când intrase în camera lor.
Nu reuși să descopere niciun indiciu despre cine îi omorâse pe cei doi copii și de ce.
∵
Pete se întinse pe spate și își duse mâinile la ceafă, încercă să pună
informațiile cap la cap. Însă mintea lui era amețită de bere, oboseală și VP - 114
jargon medical. Adormi și se trezi câteva ore mai târziu, transpirat și cu un gust amar în gură.
Se ridică, bău o gură de apă și își privi silueta în fereastra întunecată. Era sigur că nu mai avea să adoarmă în noaptea aceea.
Se așeză pe pat, băgă raportul înapoi în plic și scoase fotografiile din casa lui Ruth Malone. Nu arătau cine știe ce: era un apartament banal în care locuia o mamă și cei doi copii ai ei. În bucătărie văzu câteva farfurii puse la uscat și mai multe jucării pe jos. Un teanc de haine împăturite pe scaune.
După care scoase o poză cu dormitorul lui Ruth. Era o cameră mai ordonată decât celelalte: piesele de mobilier erau lustruite și curățate. Patul cel mare trona în mijlocul camerei. Era acoperit cu mai multe pernuțe colorate și cu o cuvertură din satin cu fundițe.
De ce îi dăduse Devlin toate aceste materiale? Nu găsi nimic relevant.
Puse pozele în plic și băgă caseta în casetofon. Se întinse pe pat și derulă
caseta, după care auzi vocea groasă a lui Devlin. De data aceasta vorbea pe un ton diferit. Aceeași voce răgușită, aceleași cuvinte pronunțate – dar părea grăbit să ajungă la subiect.
— Reluăm interviul. 17 septembrie 1965, 11.12. Bun. Deci…
doamnă Malone. Ce le-ați dat copiilor de mâncare în seara de 13 iulie?
— V-am spus deja de două ori.
— Mai spuneți-ne odată.
— Am pregătit niște carne de vițel și am deschis o conservă de fasole verde. Le-am dat să bea lapte, iar eu am băut ceai rece.
— Sunteți sigură?
— Bineînțeles că sunt sigură. Chiar a doua zi m-ați întrebat pentru prima oară despre asta. A fost ultima masă pe care…
Urmă o pauză. Cineva tuși.
— Le-ați dat să mănânce paste? Macaroane? Ceva de genul ăsta?
— V-am spus deja. Am mâncat carne. Fasole verde. Au băut lapte.
Asta e tot, zise ea pe un ton stăruitor.
— Deci nu le-ați dat să mănânce paste.
— Dumnezeule! De câte ori să vă mai spun că nu? Nu am pus gura pe paste, ce mama naibii?
Urmară alte câteva clipe de pauză.
— Și atunci, cine a aruncat cutia goală de macaroane în gunoi?
— Poftim?