— Am găsit o cutie goală de macaroane în gunoi.
VP - 115
— Și ce-i cu asta? zise ea, râzând. Poate a aruncat-o vreun vecin, că
nu mai avea loc la el în gunoi. Sau poate era de la mine, nu știu. Poate că
era acolo de zile întregi! Nu-mi aduc aminte tot ce le-am dat de mâncare în săptămâna aceea.
— Nu? întrebă el pe un ton acuzator.
Cineva răsfoi câteva foi de hârtie.
— Nu, nu-mi aduc aminte, răspunse ea obraznic.
Cineva aprinse o brichetă și trase câteva fumuri de țigară.
— Și ce ne spuneți de farfuria de macaroane din frigider? Tot de la vecini?
— Poftim? Ce naiba tot bombăniți acolo? V-am spus deja, nu-mi aduc aminte ce le-am mai dat de mâncare în săptămâna aceea. Poate că
făcusem paste cu o zi înainte sau în weekend. Nu-mi aduc aminte. Ce mai contează?
De ce nu porniți în căutarea celui care mi-a omorât copiii? Pe străzi umblă un nebun în libertate care omoară copii și voi mă luați pe mine la întrebări despre un știu ce căcat de macaroane?
— Doamnă Malone, momentan, cu dumneavoastră stăm la discuții.
Urmară câteva clipe de pauză.
— Ați spus că…
Devlin răsfoi din nou prin notițele sale, chiar dacă Pete ar fi putut să jure că Devlin știa exact tot ce spusese ea mai devreme.
— A… ați spus că… ah, da… în declarația inițială, ați spus că ați oprit la Walsh’s Deli în drum spre casă pe data de 13 pentru că – vă citez –
„Nu aveam nimic de mâncare acasă”. De ce ați mai oprit la restaurant, doamnă Malone, dacă aveați macaroane acasă?
Ruth nu spuse nimic.
— De ce, doamnă Malone?
— Nu știu, bine? Nu știu ce vreți să vă spun. Cred că am uitat că
aveam macaroane acasă.
Devlin trase aer în piept, în liniște. Se auzi un mic zgomot poate că își lăsa pixul pe masă înainte de a vorbi.
VP - 116
Pete și-l imagină în fața ochilor, aplecat deasupra mesei, apropiindu-se ușor de ea. Venind tot mai aproape. Dându-i târcoale, adulmecându-i teama.
Când vorbi, o făcu pe un ton atent, cumpătat.
— În ziua în care copiii dumneavoastră au dispărut, ați cumpărat carne de vițel, o conservă de fasole verde și lapte. De la Walsh’s Deli de pe Main Street. Iar aceasta a fost ultima masă pe care au mâncat-o copiii dumneavoastră.
— V-am spus deja că…
— Și, atunci, doamnă Malone, ce ați spune dacă v-aș zice că raportul de autopsie al fiicei dumneavoastră a găsit urme de paste nedigerate în stomacul ei?
Cu fiecare cuvânt al lui Devlin, Pete parcă îl simțea bucurându-se de expresia de panică și confuzie care se instala, cu siguranță, pe chipul ei.
— Poftim? Nu înțeleg. Am…
— Paste nedigerate, exact ceea ce au mâncat ambii copii în noaptea în care au fost uciși. Cu foarte puțin timp înainte să fie uciși. Autopsia a concluzionat că fiica dumneavoastră a murit la mai puțin de două ore după ce a mâncat. Povestea asta cum că le-ați dat să mănânce carne de vițel și că ați fost să-i verificați la miezul nopții este o minciună, nu-i așa, doamnă Malone?
Pete sesiză satisfacția din glasul lui Devlin.
— O minciună stupidă. Nu v-ați gândit că va fi foarte ușor să aflăm ce anume a mâncat și când a mâncat?
Pete o văzu la fel ca în noaptea aceea la Callanghan’s, înfruntându-i pe cei doi polițiști de la bar. Albă la față, furioasă, cu ochii mari ca două pete de culoare, deasupra pomeților.
Urmă o nouă pauză: și-o imagină privind disperată în jurul ei, încercând să găsească o cale de scăpare.
Și, brusc, reuși să se adune. Vorbi pe un ton ferm:
— În seara de 13 iulie le-am dat copiilor mei să mănânce carne de vițel. Carne de vițel, fasole din conservă și lapte. La miezul nopții am fost la ei în cameră să mă asigur că dorm. Asta a fost ultima oară când i-am văzut și erau în viață. Erau bine. După cum v-am spus-o deja, domnule detectiv.
VP - 117