— Dumnezeule. Urăsc situația asta. O urăsc. Au trecut atâtea luni. Când or să înceteze?
— Sunt încă la pândă. Au nevoie de o pauză.
Femeia se uită aproape temătoare la el și, pe moment, se temu că avea să
se răzgândească. Dar ea îi făcu semn spre o ușă albă de partea cealaltă a coridorului. Pete se uită spre plăcuța lustruită cu numărul apartamentului și spre podeaua pătată de tălpi micuțe.
— Ea locuiește…?
— Da. Trebuie să vii să vezi cu ochii tăi.
Bătu la ușă și fură întâmpinați de bătrâna de la înmormântare. Se uită la Pete cu indiferență, dar își îndreptă atenția spre Gina. Pentru o clipă, văzu dezgust pe chipul ei: după care o strigă pe fiica ei. Câteva clipe mai târziu apăru și Ruth Malone.
Era o femeie micuță. Părea să se fi făcut și mai mică de ultima oară când o văzuse. Chiar și sub stratul de machiaj îi zări chipul palid, fragil și speriat. Nu era femeia aceea strălucitoare, minunată pe care o văzuse prin baruri. Ci o femeie măcinată de ceva mai presus de ea. Avea ochi mari și întunecați, o privire pierdută. Clipi de câteva ori și își drese glasul înainte de a vorbi:
— Gina, spuse ea, întinzându-i mâna, iar cealaltă femeie se grăbi să o ia în brațe.
Pe moment, i se păru că totul avea să fie bine. Că Gina avea să o țină la pieptul ei și să o aline până ce durerea avea să-i treacă, pentru a se putea ține pe picioare. De parcă o mică dovadă de bunătate avea să fie îndeajuns ca să o transforme la loc în fața aceea cu păr lucios, cu ochi și buze strălucitoare.
VP - 121
Dar Ruth se dezlipi din brațele prietenei sale, înghiți din nou în sec, iar Pete văzu durerea din ochii ei. După care își îndreptă privirea spre el: Ruth îl recunoscu și îl privi furioasă. Se înroși la față.
Dar înainte să apuce să spună ceva, Gina zise:
— Ruth, dragă, băiatul acesta este reporter. E un tip… e în regulă. M-am gândit că dacă tot nu vor să-ți dea pace, măcar să le spui ceva.
Ruth se uită lung la ea, după care își îndreptă din nou atenția asupra lui Pete, apoi se întoarse cu fața spre Gina și îi vorbi pe un ton pițigăiat, ciudat:
— Intrați, vă rog. O am pe mama mea în vizită pe la mine. Poftiți în bucătărie! Vin imediat.
Rămase privind în urma ei, în timp ce traversa holul pe tocuri, până ce dispăru după colț. Auzi o ușă închizându-se după ea și o urmă pe Gina în bucătărie.
Cele două femei stătuseră așezate la masă, cu un ibric de cafea în mijloc.
Cineva curățase masa cu suprafața laminată, uzată și zgâriată pe alocuri de creioane de colorat și urme de furculițe – și pusese două șervete pe masă: unul pentru ibric, iar celălalt pentru cele două căni. Podeaua strălucea de curățenie, iar încăperea mirosea a înălbitor și esență de lămâie. Faianța de deasupra aragazului, galbenă, cu un imprimeu de cireșe, tocmai ce fusese curățată și încă se vedeau dâre de apă în lumina aceea puternică. Văzu mai multe farfurii puse la uscat pe un prosop pe blatul de la bucătărie, care așteptau să fie puse la loc în rafturi.
Pete avu nevoie de câteva clipe ca să-și dea seama de ce i se părea atât de ciudată camera aceea. Fotografiile pe care i le dăduse Devlin înfățișau o bucătărie dezordonată și neîngrijită: jucării împrăștiate pe jos, teancuri de haine pe scaune, boluri de cereale în chiuvetă, desene agățate pe pereți. Dar acum toate acele obiecte personale dispăruseră. Nu mai rămăsese nimic să
amintească de copii, nimic să dea de înțeles că în casa aceea locuise cândva o familie, și nu o femeie singură.
Mama lui Ruth stătea dreaptă la masă. Nu spuse nimic, nici măcar nu-i pofti să se așeze, dar Gina se așeză și îi făcu semn lui Pete să se așeze și el.
Ridică privirea și o întâlni pe a mamei lui Ruth: ochii reci, buzele subțiri.
Pete se uită lung la ea și spuse:
— Doamnă, aș vrea să…
Auzi pași în spatele său, iar mama lui Ruth vorbi peste el.
— Ruth, mai ia două căni. Nu vezi că avem musafiri?
Vorbi pe un ton la fel de aspru ca înfățișarea ei. Gândul îi fugi la propria mamă, la privirea ei care căuta mereu aprobarea lui, la zâmbetul ei timid, cald și simți un nod în gât.
VP - 122
Ruth intră în bucătărie și scoase încă două cești. Observă că se machiase, că se pieptănase și că se dăduse cu ruj.
Mama ei îi servi cu cafea și își băură cafeaua în liniște, până ce Gina își drese glasul. Toți ridicară privirea spre ea, iar Gina o luă pe Ruth de mână.
— M-am gândit că poate… mă întrebam dacă nu crezi că ți-ar face bine să
vorbești. Poate dacă le dai interviu, or să plece.
Doar că nimeni nu avea să plece, nu înainte de proces sau de o condamnare, nu înainte să se întâmple ceva mai rău, mai rău decât moartea celor doi copii, dar alese să nu o spună. Așa că lăsă ceașca pe masă, își scoase pixul și începu să îi pună întrebările pe care știa că avea să i le pună:
— Doamnă Malone, povestiți-mi despre copiii dumneavoastră. Povestiți-mi despre ultima zi pe care ați petrecut-o împreună.
— Am fost la picnic la Kissena Park, răspunse ea pe o voce groasă. Am plecat pe la patru. Trebuia să-l sun pe avocatul meu. Pentru procesul de custodie.
Ruth începu să spună povestea aceea pe care o spusese deja de atâtea ori, luând din când în când câte o gură de cafea ca să scape de nodul din gât, iar în tot acest timp Pete încercă să păstreze un aer profesional. Empatic.
— Le-am făcut de mâncare. Carne de vițel și fasole verde.
Doar că Pete deja nu mai era atent la povestea ei. Nu-și putea lua ochii de la ea. De la mișcările ei. De la forma gurii sale.
— Ce credeți că s-a întâmplat, doamnă Malone? o întrebă el și își dădu seama că se străduia să nu plângă. Ruth aprinse o țigară și încercă să-și păstreze calmul.