— Trebuie să fie vorba de un nebun. Cineva care căuta o ocazie să facă
rău unor copii. Vreun fel de… animal.
— Și poliția ce crede? V-au spus?
— Nu știu… nu știu nimic. Nu par să aibă indicii.
Pete îi cercetă cearcănele, pe care machiajul nu reușise să le ascundă.
Obrajii ei goi, unghiile roase, faptul că nu îl putea privi în ochi când vorbea despre copii.
Simțea că o vedea cu alți ochi azi. Orice avea să se întâmple – fie că Devlin avea sau nu să o aresteze, fie că avea sau nu să fie condamnată –, ce soartă o aștepta acum? Cu siguranță nu va mai fi aceeași femeie. Nu va mai putea să
se bucure de razele soarelui sau să intre într-un magazin și să-și cumpere o rochie doar pentru că era drăguță. Nimeni nu ar mai putea să se uite la ea fără să-și amintească ce se întâmplase.
Nu avea cum să mai scape de soarta asta.
∵
VP - 123
Jumătate de oră mai târziu, se întoarseră pe hol, iar ușa se închise în urma lor.
Pete trase adânc aer în piept și ridică privirea. Gina se uită lung la el, cu brațele împreunate la piept.
— E greu, nu-i așa? Să o vezi în halul ăsta. Să vezi cum a transformat-o durerea asta. Dar tocmai asta nu vedeți tu și cei ca tine, cei care nu o cunoașteți, care nu aveți ochi să vedeți. Am vrut să vezi cu ochii tăi. Am vrut să vezi și tu cum e.
— Îmi pare rău, zise Pete.
— Știu, răspunse ea, sec. Dacă nu te-aș fi crezut, nu te-aș fi lăsat să o vezi.
Dar să știi că nu ajunge doar să spui că-ți pare rău. Am vrut să vezi cu ochii tăi. Și exact asta s-a întâmplat.
Gina îi făcu semn spre trepte și spuse:
— Hai.
Începură să urce scările.
Când deschise ușa de la propriul ei apartament, Pete avu o nouă surpriză.
Oare ce se așteptase să vadă, culori țipătoare? Dezordine? Sticle goale de băutură? Dar nici vorbă de așa ceva. Camera era puțin cam goală, iar canapeaua ușor uzată, dar avea un aer primitor. Mobilierul strălucea de curățenie, văzu câteva plante pe rafturi, câteva fotografii, două bibelouri.
Pete se întoarse spre ea, iar ea se uită lung la el, cu mâinile încrucișate la piept.
— Te așteptai la altceva?
— Eu doar… îmi pare rău. Nici măcar nu te cunosc și am presupus că…
Gina nu spuse nimic, îl așteptă să termine ce avea de spus. Pete se simți și mai vinovat.
— Nu am niciun drept să fac presupuneri. Îmi pare rău.
Iar în clipa aceea se schimbă ceva la ea: îi dispăru privirea încruntată de pe chip și zâmbi ușor. Îi făcu semn că îi accepta scuzele și îl pofti în bucătărie.
Făcu cafea și aduse o sticlă de whisky și două pahare la canapea. Pete ar fi dat orice pentru un pahar de whisky, dar o refuză când îi oferi un pahar și acceptă doar câteva picături în cafea. Simțea că urma să aibă nevoie de mai mult de o simplă cafea ca să audă ce avea de spus.
Gina îi turnă puțin whisky în ceașcă, își puse un pahar pentru ea și se așeză pe canapea.
— Dumnezeule, ce nebunie!
Pete coborî privirea spre ceașca din mână, fără să știe ce să spună.
— Erai de mult prietenă cu Ruth?
— Sunt.
VP - 124
Pete se uită la ea, fără să înțeleagă.
— Sunt în continuare prietenă cu ea.
— Da, bine, spuse Pete. Și vă știți de mult?
Gina coborî privirea.
— Am cunoscut-o – i-am cunoscut pe toți – în săptămâna în care s-au mutat aici. Acum doi ani.