— Am nevoie de ajutorul tău ca să îndrept lucrurile.
— Și ce motive aș avea eu să te ajut? întrebă ea, încruntată.
— Păi, pentru că… Eu sunt singura voastră șansă. Sunt sigură șansă a doamnei Malone.
— Zici tu? întrebă ea, ridicând din sprâncene.
Pete îi făcu semn spre blocul din apropiere și spuse:
— Vrei să stăm puțin de vorbă?
Gina acceptă și se îndreptară spre intrarea în clădire și se așezară pe terasă. Se bucură de razele soarelui. Se bucură de acel moment de respiro.
Unul dintre reporteri se apropie de mașina de poliție și începu să stea de vorbă cu polițiștii. Pete presupuse că acesta spera să afle noi informații, cât VP - 119
să scrie un articol pentru pagina 5. Două femei trecură prin dreptul lor și încetiniră când traversară prin fața clădirii în care locuia Ruth. Se lipiră una de cealaltă, de parcă le-ar fi fost frig, după care ieșiră din umbra clădirii și totul în jurul lor se lumină.
Văzu o femeie în depărtare, cu un mers ciudat, de parcă ar fi durut-o încheieturile. Era subțirică, cu păr roșcat, iar rujul ei depășea conturul buzelor. Era îmbrăcată cu o rochie înflorată simplă și cu o pereche de sandale care păreau cam mari. Femeia i se păru cunoscută.
Pete făcu semn spre ea și o întrebă pe Gina:
— Cine e femeia aceea?
— Care? Ah, e doamna Gobek. E mai ciudățică.
— Cum așa?
— Eh, știi tu. E o bătrânică simpatică. Inventează fel de fel de povești. Îi place să fie în centrul atenției.
După care apăru un bărbat, mergând cu fața în pământ, cu privirea ferită.
Era ceva ciudat la el: era înalt și avea un mers împiedicat, de parcă nu era obișnuit cu picioarele lui lungi.
— Și el e tot un ciudățel?
— E Gus Frederickson. Stă în blocul ăla, zise ea, făcându-i semn spre clădirea vecină.
Pete rămase cu privirea îndreptată spre el, iar Gina oftă:
— Dumnezeule, faci la fel ca polițiștii. I-au dat târcoale două zile întregi, înainte să-l găsească pe Frankie. L-au luat la interogatoriu până ce aproape că l-au distrus. Da, e un tip mai ciudat, dar nu-i un criminal.
— De unde știi?
∵
— E… ceva e în neregulă cu el. A avut un accident în copilărie. După asta, n-a rămas întreg la minte. A locuit cu mama lui până la moartea ei. E blând ca un pisoiaș. Îi plac copiii… nu, nu în felul ăla – îi place să se joace cu ei, cu copiii mici, pentru că și el e copil la minte. Îl cunosc de ani de zile și… nu ar face rău nimănui.
Frederickson dispăru din peisaj, iar Gina trase un ultim fum, o aruncă pe jos, după care își luă haina pe ea și băgă mâinile în buzunar.
O văzu uitându-se spre mașina de poliție, spre reporter și îi spuse:
— Ei toți cred că e vinovată.
— Și crezi că nu știu asta? Crezi că ea nu știe? Nu știu ce s-a întâmplat în noaptea aceea, spuse el, urmărindu-i reacția. Dar dacă nu e ea de vină…
— Nu, nu e ea de vină.
VP - 120
— Ei bine, în cazul ăsta, trebuie să-și construiască apărarea. Polițiștii trebuie să găsească un alt suspect. Trebuie să ia lumea la întrebări, și nu să
se axeze doar pe ea.
O văzu pe gânduri, așa că insistă.
— Trebuie să răspundă atacurilor.
Gina își coborî privirea și își ridică mâinile de parcă s-ar fi spălat pe față.
Când îl privi din nou, ochii îi erau roșii. Oftă. După care își ridică sfidătoare bărbia.
— Vreau să-ți arăt ceva. Vino cu mine.
Polițiștii și reporterii de la mașină nu mai spuseră nimic, ci îi urmăriră în timp ce se apropiară de clădire și urcară treptele de la intrare. O văzură pe Gina agitându-se cu cheia în mână, îl văzură pe Pete luându-i cheia ca să
deschidă ușa, observară că o împinse ușor în hol, nerăbdător să scape de privirile lor iscoditoare.
Gina își duse mâna la cap.