Și, dintr-odată, fu curios să afle mai multe, așa cum ar fi trebuit să fie de la bun început. Voia să știe cum era ea, ce fel de femeie ar fi putut să pățească
ceva atât de îngrozitor. Știa că Ruth Malone era aceeași persoană de acum trei luni, acoperită doar de un strat de durere și teamă – dar în momente de cumpănă, lumea are tendința să creadă că oamenii sunt altfel. Speciali. Că au ceva anume care îi transformă în genul acela de oameni cărora li s-a întâmplat ceva rău. Pentru că alternativa – că lucruri groaznice i se pot întâmpla oricui, oriunde – este de neimaginat.
Voia să afle ce anume o făcea pe Ruth Malone genul de persoană ai cărei copii să fie uciși.
Așa că o întrebă pe Gina:
— Cum era ea – doamna Malone – înainte de toată povestea asta? Cum era ea ca om?
— De ce? răspunse Gina, oftând. De data asta vrei să scrii ceva despre ea care să fie adevărat? De data asta ai de gând să scrii adevărul?
De-abia acum se văzu limpede prin ochii ei și îi fu rușine pentru felul în care se lăsase folosit de Friedmann și de Devlin, ca să scrie povestea lor.
Ridică privirea și se uită fix în ochii ei.
— De-asta sunt aici. Ca să scriu adevărul.
VP - 125
Capitolul 12
Gina umplu ceștile de cafea, își aprinse o țigară și începu să povestească.
Și, încetul cu încetul, se relaxă și vorbi pe un ton calm, controlat. De parcă ar fi vorbit singură.
∵
Să fi fost la vreo săptămână după Ziua Muncii. Eram chiar aici, la fereastră, fumam o țigară, cu un ochi pe geam. Așteptam să treacă timpul să
mă duc la muncă.
Era liniște, asta îmi amintesc clar. Era cald. Și am văzut mașina intrând pe stradă. Cu o remorcă în spate.
Au oprit în fața clădirii și au ieșit pe rând din mașină. Frank și un alt individ – Ed, Eddie, ceva de genul –, Ruth și copiii.
Au ieșit din mașină, iar bărbații s-au dus în spate, pregătindu-se să
descarce. Ruth a rămas o clipă locului. Îmi aduc aminte că cei mici o trăgeau de mână, zbierau, iar ea i-a ignorat, pur și simplu. Uneori… uneori se pierde în lumea ei și nu mai ajunge nimeni la ea. Parcă nu te mai vede, nu te mai aude. E de una singură.
În fine, Frank și amicul lui au început să scoată chestii din mașină: cutii, câteva mese. Micuțul Frankie semăna leit cu tatăl lui – brunețel, cu picioare lungi, încruntat. Chiar de la început mi-am zis că o să fie un băiat bine făcut.
Că poate se face jucător de fotbal.
Dumnezeule!
Cindy era pe urmele lui, ca de obicei. De-abia începuse să meargă. Se ținea cu o mână de balustradă ca să urce treptele. Mi-aduc aminte că Frankie a strigat ceva din vârful scărilor – Ești o mototoală! – sau ceva de genul, iar ea s-a uitat urât la el. „Stai să vezi că plânge”, mi-am zis eu, dar Frankie n-a lăsat-o pe sora lui la greu. A coborât în grabă treptele, a luat-o de mână, a ajutat-o să urce scările și, câteva clipe mai târziu, râdeau cu gura până la urechi.
N-am mai văzut niciodată niște copii ca ei. Majoritatea băieților de vârsta lui nu-și bat capul cu fetele, mai ales fetițe așa mici ca ea. Dar Frankie îi purta mereu de grijă.
După care i-am auzit luând-o la fugă pe coridor, dând iama în apartament.
I-am auzit bombănind când tatăl lor le-a arătat care avea să fie camera lor.
Frankie a început să strige că el vrea să doarmă la geam.
VP - 126
Erau niște copii cuminți, dar era prima zi, erau gălăgioși. Țipetele lor începuseră să mă deranjeze, așa că am zis să ies la plimbare. Țin minte că nu reușeam să-mi găsesc cheile, așa că m-am întors în sufragerie să le caut – și atunci am auzit vocile.
M-am uitat pe fereastră și Ruth – bineînțeles, la momentul respectiv nu știam că e Ruth – stătea așezată pe treptele clădirii de peste drum. Avea o țigară în mână și stătea în fund pe trepte, cu mâna la ochi, ca să se ferească
de soare și chiar în fața ei erau Maria Burke și Carla. Carla Bonelli.
Caria era toată un zâmbet și arătă cu degetul spre apartamentul ei, după
care Ruth vorbi. Avea o vocea groasă, cumva din gât. La început, am crezut că se prefăcea, dar am aflat că nu. Așa vorbește ea. Toți bărbații sunt topiți după vocea ei. I-a zis:
— Numele meu este Ruth Malone. Ne-am mutat la primul etaj. Soțul meu și copiii sunt deja în casă.
Pe cuvânt că Maria Burke e cea mai mare bârfitoare din Queens. S-a întors să se uite la mașina lor, după care a mai făcut câțiva pași, curioasă să-l vadă și pe Frank. M-am uitat la Ruth și am văzut cum se uita la Maria – cu un zâmbet șiret pe buze, gen știu eu ce-ți poate pielea – și țin minte că mi-am spus: „Ah, o să-i cam dea de furcă”. M-a făcut și pe mine să zâmbesc.
După care Maria probabil că și-a dat seama că arăta ca o ciudată, așa că s-a apropiat de ea cu mâna întinsă, de parcă ar fi fost Jackie Kennedy la recepție la Casa Albă.
— Eu sunt Maria Burke, zise ea. Locuiesc la numărul treizeci și opt cu soțul și fiica mea.
Nu știu cum o face, dar de fiecare dată când vorbește, reușește cumva să
dea o mulțime de informații despre ea. Spre exemplu, poate că vrea să-ți spună cum o să fie vremea, dar tot ce auzi e: „Eu sunt Maria Burke, iar soțul meu câștigă mai bine decât al tău”. Sau „Avem o mașină mai scumpă ca a voastră”. Sau „Fiica mea e la o școală mai bună decât a voastră”. Bietul copil.