băgau nasul în viața ei. Ura genul acela de întrebări „enervante” despre cum anume își educa copiii sau despre cât câștiga soțul ei.
Nu era… nu este o femeie tipică. Obișnuia să facă mișto de femeile din jurul ei. Nu era interesată de genul de lucruri care le făcea diferite: cine înșela pe cine, care mamă avea probleme la școală cu copilul. Obișnuia să
vorbească despre ceea ce aveau celelalte femei în comun. Despre faptul că
femeile își aranjează părul la fel, sau poartă același gen de haine, ca un fel de uniformă. Obișnuia să spună Păpușile Barbie. Făcea mișto de evenimente importante din viața lor – știi tu, programarea la salon de vineri după-amiaza, cinele de sâmbătă seara, mereu la același restaurant, alături de soț și de întreaga familie. Nu înțelegea ce gen de femeie ar putea fi… mulțumită cu o astfel de viață. Ura rutina. Detesta liniștea, mediocritatea.
Țin minte că odată mi-a povestit despre Carla că vrea să-și redecoreze casa și că trebuia să aleagă dacă să-și schimbe draperiile sau să-și retapițeze canapeaua. Îmi amintesc expresia de pe chipul ei când mi-a zis: „Ar putea să
le facă pe amândouă, dacă ar ști cum”. Îmi amintesc că a început să râdă.
Presupun că făcea referire la bărbați. Țin minte că bărbații obișnuiau să-i dea bani – câte zece dolari pentru două pahare de băutură și un taxi, sau cinci dolari pentru toaletă –, iar ea păstra restul.
— „Cei mai mulți oameni nu vor să-și asume riscuri”, țin minte că mi-a spus ea odată. O și văd în fața ochilor, tolănită pe canapea, întinzându-și brațele, râzând: „Le e teamă să guste din viață, să vadă cum e”.
Sincer să-ți spun, avea două vieți: cea din timpul zilei – prinsă cu copiii, cu treburile casei, cu sandviciurile cu ton, reviste de benzi desenate, tot tacâmul – și viața ei de noapte. Baruri. Cocktailuri. Bărbații care plăteau pentru ele.
Era înconjurată tot timpul de bărbați. Dar, de când s-a despărțit de Frank, a stat cel mai mult cu Lou – Lou Gallagher. Și cu Johnny Salcito.
Pe Johnny îl știu din vedere. Obișnuia să meargă la Callanghan’s. E
polițist. Ciudat, nu-i așa? Un tip mai scund, în fine. Când s-au cuplat prima oară, acum vreun an, era tare impresionată de el. Trecuseră câteva luni de când se despărțise de Frank, iar pe vremea aia Johnny câștiga bine, așa că își permitea să o scoată în oraș și să o răsfețe. Dar nu era ceva important pentru el. După vreo șase, șapte luni, lucrurile au început să se ducă naibii. Avea datorii la fel de fel de oameni. Genul de persoane cărora nu vrei să le fii dator. A început să bea. Era un bărbat arătos, dar acum nu mai e chiar așa.
Arată ca și cum nu-l mai interesează nimic. S-a îngrășat, a făcut burtă. Și e tare gelos. Pe ceilalți bărbați, pe prietenii ei. Pe Frank, chiar dacă deja sunt despărțiți.
VP - 130
Și e furios pe ea. Ultima oară când l-am văzut, era foarte furios. Urla ca un nebun că îl urmăreau unii, că erau cu ochii pe el. Parcă o luase razna, spunea numai tâmpenii. Poate de la băutură.
Lou este opusul lui Johnny. El o duce bine. Afacerea îi merge bine, se pare că lucrurile merg din ce în ce mai bine pentru el. Făcea bani frumoși, o scotea pe Ruth în tot felul de localuri. Cum lucrurile începuseră să scârțâie cu Johnny, Ruth se vedea din ce în ce mai rar cu el, iar treburile au început să
fie mai serioase cu Lou. Și-a cumpărat o barcă și au fost de câteva ori în vacanță. Dar pleca doar dacă reușea să găsească o bonă pentru copii. I-am spus să-i lase pe cei mici cu Frank, dar mi-a zis că i-ar fi făcut capul calendar dacă ar fi știut că mergea undeva cu un alt bărbat.
Îl știi pe Lou? Nu e cel mai chipeș bărbat, dar are ceva. E încrezător.
Charismatic. Se vede că are bani. Și știe cum să se îmbrace, are costume frumoase, pantofi frumoși.
E liniștit de felul lui: la banii lui, ai crede că e cu gura mare, insistent – dar el nu-i așa. Și chiar dacă Ruth mai venea acasă la patru, cinci dimineața, mi-a spus că el era în fiecare zi la birou la opt dimineața. În fiecare zi.
Dar e ceva ce nu-mi place la el. Ceva… când ajungi să-l cunoști mai bine, ai cumva sentimentul că ce se întâmplă la interior nu se potrivește cu cămășile lui elegante și cu freza de la salon. Și când îți dai seama de asta… e ca atunci când găsești un vierme într-un frumos măr roșu.
Țin minte că eram odată într-un bar din Williamsburg cu Ruth, Lou și alți câțiva oameni. Prin vară. Era ziua lui Lou, iar Ruth organizase o mare petrecere. Pusese bani deoparte să îi cumpere ceva frumos. Parcă niște butoni, nu-mi mai aduc exact aminte. Și-a cumpărat și ea o rochie nouă, și-a făcut părul și unghiile. Nu s-a dat în lături de la nimic.
Rochia era puțin mai scurtă decât de obicei. Mă tot întreba dacă era OK, dacă arăta bine, dacă nu era prea mulată. Tot trăgea de ea, dar eu i-am spus că arăta super. Era perfectă. Bărbații se tot holbau la ea, dar nu s-a atins nimeni de ea, n-a invitat-o niciunul dintre ei la dans, pentru că e fata lui Lou, mă înțelegi? Era a lui.
Și atunci s-a întâmplat totul. Stăteam de vorbă cu una dintre prietenele noastre, Lou nu era cu noi. Poate că era la toaletă. Așa că Ruth rămăsese singură. După care am auzit un zgomot, m-am întors spre ea și l-am văzut pe Lou alături de un alt tip. Un slăbănog beat. Roșu la față, cu mâinile în aer. Un prostănac. Tot zicea: „N-am știut, prietene. N-am știut că e gagica ta”. După
care Lou i-a spus ceva, în șoaptă. N-am reușit să aud. Tipul a dat să plece, dar Lou i-a dat un pumn în stomac. Am auzit când l-a lovit, iar prostănacul a început să se vaite. Dumnezeule, asta e prea de tot, țin minte că mi-am spus.
Tipul deja își ceruse scuze – ce voia mai mult de la el? Dar Lou nu-și luă ochii VP - 131
de la el. Se holba, pur și simplu, la el, de parcă uitase de tot de noi. Doi oameni de-ai lui l-au ridicat pe ăla de pe jos – se văita de mama focului, nu se mai putea ține pe picioare –, iar unul dintre ei l-a prins de păr, i-a dat capul pe spate. Iar Lou a făcut un pas în față și l-a luat la bătaie.
Am crescut într-o zonă rău famată, am văzut și eu bătăi la viața mea, dar așa ceva n-am văzut niciodată. Tipul ăla nu se putea mișca, darămite să
riposteze. Încă îmi aduc aminte de zgomotul pe care îl făceau pumnii lui Lou.
Oscior cu oscior. I-a spart maxilarul. Și obrazul. Totul să fi durat doar câteva minute, dar mi s-a părut că a ținut mult mai mult. Tipul începuse să scuipe sânge, dinți, îi învinețise ochii. Dintr-odată, Lou s-a oprit, oamenii lui l-au lăsat să cadă în genunchi, iar tipul a început să vomite, după care a căzui lat pe podea. Lou i-a întors spatele, și-a băgat pumnul în găleata cu gheață, a mormăit ceva, iar oamenii lui au început să râdă. Ca niște maimuțe. Bietul bărbat zăcea la picioarele lor. În cele din urmă, chelnerii l-au dus de mâini și de picioare afară. Lou a aruncat cincizeci de dolari pe masă.
— Pentru neplăcerea cauzată, a zis el.
Adică pentru curățenie. Și ca să nu cheme poliția.
Așa că, de îndată ce am prins-o de una singură, am întrebat-o pe Ruth, ce mama dracu’? La început n-a vrut să-mi spună nimic, dar am insistat și, în cele din urmă, a recunoscut și ea că, da, poate exagerase puțin, dar era gelos.
Atât a avut de spus. I-am spus că nu-i normal. Că nu era un om bun. Ea n-a mai zis nimic.
Vrei să știi ceva? Cred că i-a plăcut. Mi-a spus odată că Lou era Făt-Frumos al ei și cred că-i plăcea să-l știe așa gelos. Mi-a spus că era singurul bărbat care o făcuse să se simtă dorită. Singurul bărbat care avusese cu adevărat grijă de ea.
Trecuse mai bine de o oră, iar Pete de-abia dacă scosese vreun cuvânt.
Gina se opri din vorbit și se uită lung la el.
— Nu știu de ce îți povestesc atâtea, domnule Wonicke.
— Spune-mi Pete, te rog, răspunse el. Chiar sunt interesat. Vreau să o cunosc mai bine.
Gina începu să râdă și apucă pachetul de țigări de pe masă.