Sally Burke e o dulceață de fată – nu merită să o aibă pe Maria ca mamă.
Doamna B când o bate la cap să-și facă temele, când se laudă cu ce note a mai luat la școală și cu lecțiile de pian.
În sfârșit, Ruth s-a uitat la ea și a tras un fum de țigară. Se vedea de la o poștă că Maria nu știa cum să reacționeze. Și-a mutat privirea spre Carla, iar Carla s-a uitat și ea la ea, era clar că niciuna dintre ele nu știa ce să facă.
Ruth rămase neclintită, cu țigara în gură, de parcă toată viața ei stătuse pe treptele acelea. Era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni trei sferturi și o bluză, din câte țin eu minte. Avea pantofi cu toc. Era coafată și se vedea de la mine de la geam că era machiată. Iar Maria și Carla erau îmbrăcate în haine simple de casă. Ai cunoscut-o pe Maria? Doarme noaptea cu bigudiuri și își VP - 127
aranjează părul ca-n liceu, probabil. Țin minte că mi-a spus odată că prea mult machiaj te face să arăți ca o sărăntoacă. Am început să râd. Ea a fost aleasă prințesă la balul bobocilor din liceu – ne-a împuiat capul cu asta –, așa că se crede mare expertă. Îmi tot vine să-i spun: „Maria, dragă, au trecut cincisprezece ani de atunci!”, dar n-aș mai scăpa de ea.
Carla făcea și ea ce face mereu – îi cântă în strună Mariei. Același model de rochie, același imprimeu pe șorț, probabil aceeași nuanță urâtă de ruj. Nu seamănă deloc cu Maria: e mai scundă și puțin umflățică, are un păr brunet, sănătos, pe care nu-i chip să-l ondulezi, sprâncene groase și o aluniță pe care o urăște – dar ei nu-i prea pasă cum arată. Vrea doar să se facă plăcută. Așa că, odată ce Ruth și-a stins țigara, Carla s-a grăbit să-i ofere pachetul ei.
După care Maria și-a scos un șervețel din buzunar ca să ia mucul de țigară
de pe jos. Dacă n-aș fi văzut-o cu ochii mei, nu aș fi crezut. Se uită de sus la Ruth, de parcă ar fi fost regina Angliei, iar Ruth vreo biată servitoare căreia trebuia să i se explice: „Ne mândrim că este curățenie în cartierul nostru”.
Ruth se făcu roșie la față, dar în continuare nu spuse nimic. Am văzut că
își coborâse mâna să-și aranjeze cutele de la pantaloni, dar se opri, iar eu aș
fi vrut să o încurajez. Nu a mai spus nimic, a fumat țigara primită de la Carla, uitându-se pe rând la ele două. Maria Burke probabil că o fi crezut-o nepoliticoasă sau proastă, iar după cum o știu eu acum pe Ruth, ar fi deranjat-o acest lucru. Dar a rămas, pur și simplu, acolo, de parcă nu ar fi dat doi bani pe ce credeau ele.
În cele din urmă, Caria îi spune:
— Ei bine, am vrut doar să venim să ne prezentăm. Ai mai fost pe aici, prin Queens?
Ruth le-a răspuns că nu, după care Carla a început să pălăvrăgească
despre magazine și despre biblioteca pentru copii. Îi povesti și despre biserică, după care rămase cu vorba pe buze pentru că nu știa dacă era sau nu oportun să vorbească despre asta. Ruth coborî privirea și i-am zărit din nou zâmbetul acela, de parcă se întreba dacă s-o ajute sau nu.
După care se înmuie puțin și spuse:
— Suntem catolici, zise ea, spre ușurarea Carlei.
— Bun, răspunse ea, atunci să știți că biserica e la vreo cinci străzi pe aici.
Biserica St. Theresa e una dintre…
Poate că Ruth considerase că deja lăsase prea mult de la ea. Așa că o întrerupse și zise:
— Nu prea mergem la biserică.
Nu știură cum să reacționeze la această informație. Se uitară una la alta, după care Maria îi răspunse cu un zâmbet larg, fals: VP - 128
— În orice caz, bine ați venit! O să vedeți că e un cartier tare drăguț.
Foarte liniștit. Sigur. Sunt convinsă că o să fiți foarte fericiți aici.
Ruth îi zâmbi și spuse:
— Și eu. Ar fi cazul să intru în casă să văd ce nebunie a lăsat Frank în urma lui. Mulțumesc pentru țigară, îi spuse ea Carlei.
S-a ridicat să plece, iar eu tocmai ce ieșeam din apartament, așa că am dat nas în nas la intrare. Ne-am salutat din priviri. S-a strecurat pe lângă mine și a intrat în casă.
Aceea a fost prima mea impresie despre ea: că știa cum să își poarte de grijă. Că nu o interesa ce credeau ceilalți despre ea. Dar m-am înșelat.
Câteva zile mai târziu, veneam acasă și am văzut-o din nou afară, pe scări.
Frank lucra pe tura de noapte, așa că luaseră cina mai devreme. El era în casă, le citea celor mici o poveste.
M-am așezat lângă ea și mi-am scos pachetul de țigări. Mi-a dat o brichetă
și i-am mulțumit, după care am stat câteva clipe în tăcere, ascultându-le vocile – glasul entuziasmat al lui Frank în timp ce citea povestea și râsetele copiilor la părțile amuzante. Simțeam miros de mâncare: usturoi, condimente, un radio pe fundal. O auzeam pe Nina Lombardo vorbind la telefon. Era cald afară, chiar dacă începuse să se întunece.
Mi se pare destul de ciudat acum, dar în ziua aceea m-am tot gândit la tatăl meu. Nu mă mai gândisem la el de ani de zile. Mi-am amintit că îmi povestise cândva despre o vară indiană și țin minte că l-am întrebat de ce au indienii două veri.
Am mai așteptat puțin, după care am întrebat-o: „V-ați mutat de curând?”
ca să rup cumva tăcerea. Știi tu. Iar ea mi-a răspuns: „Da. La primul etaj”.
Am întrebat-o dacă s-au mutat aici pentru că soțul ei lucra în apropiere și mi-a spus că nu, că lucra la aeroport, dar că ea era chelneriță la Callanghan’s, pe Union colț cu 164th Street. Parcă țin minte că mi-a spus că fostul lor proprietar voia să-și vândă casă, așa că fuseseră nevoiți să se mute. Am vorbit despre nimicuri. Voiam s-o cunosc puțin mai bine.
M-am prezentat, s-a prezentat și ea și m-a întrebat dacă locuiesc singură, dacă am copii. De regulă, nu-mi place când lumea îmi pune prea multe întrebări personale, dar în cazul ei… nu m-a deranjat deloc. Era genul de persoană care te făcea să te simți ca și cum întreba pentru că era cu adevărat interesată, și nu ca să-și bage nasul sau de dragul de a face conversație.
După care m-a întrebat dacă locuiesc de mult aici și i-am spus că se făceau cinci ani. Am avertizat-o că unii vecini sunt mai bârfitori, cred că i-am spus.
Ea mi-a spus că și-a dat seama – presupun că se referea la Maria și la Carla.
După ce am ajuns s-o cunosc mai bine, am înțeles că ura faptul că oamenii își VP - 129