— Da, răspunse ea. Pentru Frank, femeia ideală este nebuna de maică-sa.
Elegantă, atentă la siluetă, care merge în fiecare zi la Biserica St. Joseph, ca să lustruiască sfeșnicele în așteptarea părintelui Michael. Ruth nu putea să o sufere. Nu-i plăcea să o lase cu copiii, nu suporta când Frank se ducea în vizită pe la ea.
— De ce?
— Ea era concurența. Concurența față de Frank, față de copii. Știa că
mama lui avea să fie întotdeauna pe primul loc. Chestia asta o scotea din minți.
— Ruth chiar avea încredere deplină în tine, nu-i așa? Îți spunea orice.
Gina ridică din umeri, dar zâmbi, fericită să audă asta, iar Pete știu atunci că era liber să pună toate întrebările pe care nu ar fi îndrăznit să le pună mai devreme.
— Era genul de femeie geloasă.
— Nu. Nu chiar. Avea, pur și simplu, o problemă cu mama lui Frank. La urma urmei, Johnny e un bărbat însurat. La fel și Lou. Dar n-o interesa, atât timp cât se simțea ea bine. Dar nu avea prea multe prietene. Nu prea era apropiată de nimeni. Cred că prefera bărbații pentru că sunt mai direcți.
VP - 134
— Dar de tine i-a plăcut, nu?
— Ah, da, da. Avem amintiri frumoase. Obișnuia să spună că de fiecare dată când e cu mine se simte ca pe vremuri. Înainte să vină copiii pe lume.
Înainte de Frank.
Gina nu mai spuse nimic, iar Pete își bău cafeaua rece. Și-o imagină pe Ruth în adolescență: întorcându-se acasă în zorii zilei, furișându-se pe fereastra de la dormitor. O văzu plutind în aerul răcoros al nopții, cu inima bătându-i în ritmul muzicii. Dornică să-și înceapă viața.
După care se văzu pe el la cincisprezece, șaisprezece ani, la masa de la geam, ignorându-și tema pentru acasă, privind pe fereastră în serile de vară
nesfârșite, spre curtea din fața casei, visând cu ochii deschiși la alte orașe mici, la metropole, la locuri în care nu ajunsese niciodată, la oameni pe care nu îi cunoscuse niciodată. Își aminti de dorința aceea arzătoare de a evada.
Și de teama că lucrul acesta nu avea să se întâmple, că avea să se trezească la patruzeci de ani, angajat la moară, cu o soție cu care nu mai știe ce să
vorbească.
Lăsase teama aceea să îl consume, până ce explodase într-o flacără care îl mânase spre ore suplimentare la școală, o mulțime de scrisori de refuz, o discuție înflăcărată cu părinții lui: cu o mamă plângând, cu un tată
dezamăgit, cu furie în loc de durere. Până ce, în cele din urmă, urcase într-un autobuz Greyhound și lăsase Iowa în urmă.
Poate că el și Ruth nu erau atât de diferiți.
∵
Vocea de la radio anunța știrile de la ora unu. Gina se ridică în picioare, opri radioul și puse un disc. Ceva suav, cu ecouri de chitară. Lăsă volumul la minimum. Se întoarse pe canapea și își aprinse o țigară. Își mai puse un pahar de whisky, mișcându-se pe ritmul muzicii.
După care spuse:
— Într-o zi, după ce deja ajunseserăm să ne cunoaștem mai bine, Ruth m-a întrebat: „Când erai mică, ce voiai să te faci?”
Gina zâmbi.
— De mult nu mă mai întrebase cineva asta. De parcă ar fi fost alegerea mea. „Voiam să mă căsătoresc și să fac copii. La fel ca toată lumea. La fel ca tine”, i-am răspuns eu. Ruth s-a uitat lung la mine și am știut la ce se gândește. Eu, femeie măritată. Eu, cu hainele mele ieftine, cu părul meu vopsit aiurea, cu curul meu cât casa. Asta vede toată lumea care se uită la mine.
Pete dădu să spună ceva, dar Gina îl opri:
— Stai liniștit, Pete, nu-i nevoie să faci pe politicosul. Știu cine sunt. Mă
prefac eu că nu mă interesează și, de cele mai multe ori, chiar așa e. Dar VP - 135
visam și eu la ce visează toate fetele. La Făt-Frumos, la o nuntă ca-n povești, la un final fericit.
Dădu paharul pe gât, îl puse pe masă și îl umplu din nou.
— Dar m-am învățat minte. Niciun bărbat nu vrea să se însoare cu mine, să facă copii cu mine. Da, sigur, vor să mă îmbete. Să se simtă bine. Dar nu sunt genul de femeie pe care să vrea vreun bărbat să o ia de nevastă. Se distrează cu mine și apoi se duc înapoi la nevestele lor. Sau îmi dau papucii pentru una mai tânără, mai slabă ca mine. Dacă mă întreabă cineva, le zic că
dragostea e pentru proști. Că nu cred în finaluri fericite. Dar am sub pat o cutie plină cu romane de dragoste. Îți spun toate astea pentru că ești în casa mea și pentru că nu-mi aduc aminte ultima oară când am fost așa de beată.
Cam o dată pe lună mă duc să văd un film la Dominion – genul ăla de filme cu Bette Davis în care rățușca cea urâtă se transformă într-o lebădă, se cuplează cu Făt-Frumos și trăiesc împreună până la adânci bătrâneți. În sinea mea, mereu am visat la asta. Dar nu prea s-a întâmplat asta, nu-i așa?
Sinceritatea ei îl debusolă.
— Și asta te deranjează?
— Sinceră să fiu… da. Câteodată. Câteodată chiar mă deranjează. Noaptea, când sunt singură. Când știu că Mick e acasă la nevastă-sa, când văd că
Paulie nu-mi răspunde la telefon. Am să-ți spun ceva, ceva ce n-am mai spus la nimeni. Nici măcar lui Ruth. Primăvara trecută am trecut într-o zi prin fața geamului ei. Frank încă locuia acasă. Să fi fost vreo șase. Ruth făcea de mâncare, iar eu mergeam să mă văd cu un tip. Eram lefteră săptămâna aia.
Țin minte că speram să-mi dea măcar bani de taxi. M-am oprit să-mi aprind o țigară și am auzit-o vorbind despre ceva banal – pantofii noi ai lui Frankie sau reducerile de la Gertz – chestii banale, știi ce vreau să spun? Frank se uita, pur și simplu, la ea – dar felul în care se uita la ea. De parcă nu se putea sătura de ea. După care le-a dat copiilor de mâncare, a sărutat-o pe Cindy pe frunte și am văzut-o apropiindu-și nasul de părul ei. Doar atât, o secundă. Ca să-i miroasă creștetul capului.