să semnalizeze; bătrânei amețiți care stăteau la colțul străzii, bând din pungi de carton. Empire State Building care lumina cerul ca un înger și la tot pasul străluceau neoanele barurilor.
Dar astăzi simțea că linia orizontului și clătitele nu aveau să fie îndeajuns.
Când ridică aparatul de ras, observă cum îi tremurau mâinile. Lăsă aparatul de ras pe chiuvetă și trase adânc aer în piept, forțându-se să se uite în oglindă. Așa era normal să facă. Așa era corect.
Se termină de bărbierit, se îmbrăcă și se duse la birou, cu frica în sân.
Dar nu reuși să scape de gustul acela amar din gură, gustul certitudinii. Se așeză la birou și începu să scrie.
…Doamna Malone era vizibil afectată în timpul vizitei mele. Mi-a spus în repetate rânduri că nu bănuiește cine ar fi putut să vrea să-i facă rău ei și copiilor săi. Așa cum a menționat de la bun început, mi-a mărturisit că i-a dus pe cei mici la culcare la ora obișnuită, că a trecut pe la ei pe la miezul nopții și că de-abia dimineață a descoperit că dispăruseră din camera lor. Pe timpul nopții nu a auzit niciun zgomot. Le duce dorul teribil, la fel ca oricare altă mamă iubitoare. Apartamentul este îngrijit, însă ciudat de tăcut și îi vine VP - 141
greu să doarmă noaptea. Și îi este în continuare teamă că cel care i-a furat copiii este încă în libertate și că alți copii sunt și ei în pericol.
După ce termină de scris, scoase paginile din mașina de scris, aruncă o privire peste ele și intră în biroul lui Friedmann. Friedmann vorbea la telefon și îi făcu semn să nu plece, dar Pete lăsă articolul pe birou și coborî la magazin. Își comandă o înghețată, se așeză la masă și o privi pe chelneriță în timp ce îi puse Coca-Cola peste înghețată și își dădu seama că trecuseră
săptămâni bune de când nu se mai simțise atât de liniștit. Orice s-ar fi întâmplat în continuare, era împăcat cu el însuși.
∵
A doua zi, la șapte dimineața, Pete era deja la birou. Luă buletinele de știri de noapte din tavă și începu să le răsfoiască. După care, cu colțul ochiului îl văzu pe Friedmann intrând în birou. Nu-l văzuse niciodată atât de devreme la birou.
Friedmann se uită lung la el și îi făcu semn să-l urmeze în birou.
Pete își aranjă cravata și se ridică în picioare. Trase aer în piept și păși în biroul lui Friedmann, cu fruntea sus.
Articolul lui era pe masă, tăiat cu o linie roșie.
— Ce dracu’ înseamnă asta? zbieră Friedmann, arătând cu degetul spre articol. Nu ți-am zis să nu mai cercetezi povestea asta?
Își dădu ochelarii jos și își masă nasul.
După care îi vorbi din nou, aproape pe un ton trist:
— Wonicke, ce se întâmplă cu tine? Obișnuiai să fii înțepat. Aveai toate șansele să devii un reporter al naibii de bun. Și vii la mine cu mizeria asta?
Se așeză la birou.
— Femeia asta e bănuită că și-a omorât copiii. Și tot ce ai tu de spus despre ea e că e tristă?
— Nu cred că ea și-a omorât copiii.
— Și ce dovezi ai?
— E… complicat.
— Normal că e complicat. Și treaba ta e… era… să le explici situația cititorilor noștri în termeni simpli.
— Domnule Friedmann, mă dați afară?
— N-am de ales. Ți-ai făcut-o cu mâna ta.
După care se uită fix în ochii lui:
— Nu ai nimic de spus?
Pete nu-și feri privirea.
— Doar că am procedat corect. Doar atât, domnule Friedmann.
Și îi întoarse spatele. Își luă haina și ieși din birou chiar când începea tura de zi.
VP - 142
∵
În dimineața următoare, Pete era la restaurant cu o porție de clătite și un pahar de lapte, răsfoind ziarul cu anunțuri de angajare. Habar n-avea încotro s-o apuce. Toată viața visase să devină reporter în New York.
Și, cu toate acestea, în timp ce încercuia anunțuri pentru asistent de vânzări și secretariat, gândul îi zbura la Ruth Malone. Se simțea ca și cum ar fi ajuns la jumătatea unei cărți și voia să afle sfârșitul.
Îi ceru chelneriței Pagini Aurii și niște mărunt pentru telefon și începu să
caute numele pe care i le menționase Gina și să dea telefoane. Niciunul dintre ei nu acceptă să stea de vorbă: Johnny Salcito îi închise telefonul în nas; secretara lui Lou Gallagher refuză să îi facă legătura cu el.
Așa că hotărî să încerce o nouă tactică. Își parcă mașina în fața secției de poliție și așteptă până ce îl văzu pe tipul despre care Gina îi spusese că era Salcito. Pete îl urmări câteva străzi, până ce aceasta făcu o oprire și nu mai era niciun alt polițist prin preajmă. Se așeză la capătul barului și îl văzu comandându-și ceva de băut.
Salcito bea ca un bărbat care voia să se îmbete: nu se uita la televizor, nu ridica privirea când cineva făcea o glumă sau ridica vocea. Bea whisky simplu, fără gheață, fără sifon și, aparent, fără prea mult entuziasm. Privi în gol spre bar, spre suportul de pahar; uneori arunca câte o privire spre un ziar uitat de cineva. Se desfăcu la cravată, își lărgi gulerul, își șterse fruntea cu o batistă murdară. După care împinse ușor paharul și așteptă ca barmanul să i-l umple.
Pete îi analiză vinișoarele de pe nas, mânecile tocite. Observă că îi tremurau mâinile, iar lui Pete îi veniră în minte cuvintele Ginei, că era genul de bărbat care datora bani celor mai dubioși indivizi.