"Victime neînsemnate" de Emma Flint🌚 🌚 🌚

VP - 138

Capitolul 13

Ruth era tolănită pe canapea, cu o sticlă de whisky în brațe. Pusese la casetofon o piesă de-a lui Gene Pitney, care se repeta întruna. Nu mai suporta tăcerea. Fredona în șoaptă melodia, în timp ce își umplea paharul, după care îl dădea pe gât și îl umplea din nou.

Bea ca să se îmbete. Era spre final de octombrie și trecuse ziua de naștere a copiilor. Planul ei fusese să își închipuie că zilele de 17 și 24 erau simple zile din calendar, pe care să le petreacă prin baruri, cu whisky și bărbați, ca să nu se gândească nici măcar o clipă la însemnătatea acelor zile. După care primise un telefon de la mama ei, care insistase să țină ziua împreună. Exact așa se exprimase: să țină ziua împreună. De parcă ar fi fost vreo sărbătoare religioasă și trebuiau să țină o slujbă și să se roage.

Ruth acceptase, dar știa că nu mai voia să petreacă niciodată o astfel de săptămână. Erau doar ele două și bătăile ceasornicului. Vizitele zilnice la biserică, mâncarea arsă pe care niciuna din ele nu voia s-o mănânce și toate cuvintele nerostite care pluteau în aer grele ca plumbul.

Niciodată.

Auzi telefonul sunând, întinse mâna cu paharul să ia receptorul. Își pierdu echilibrul și căzu de pe canapea, vărsându-și băutura pe bluză.

Auzi vocea lui Frank de pe jos:

— Ruth? Draga mea, mă auzi?

Ce amuzant. Parcă îi vorbea din depărtare. Ruth întinse mâna spre receptor. Dar de îndată ce îi auzi vocea clar și răspicat, de îndată ce simți tonul agitat din glasul lui, își dădu seama de ce sunase și își reveni repede.

Luase în calcul și varianta asta, bineînțeles. Nu chiar tot ce presupunea asta – Frank nu era special la pat, dar era un om bun și… ei bine, se simțea bine în prezența lui și conta, și asta într-o oarecare măsură, dar mai mult restul. Faptul că ar fi putut să ia cina împreună seară de seară, înainte ca Frank să plece la muncă sau la bere cu băieții. Sâmbetele liniștite pe canapea, să fumeze și să se uite la televizor. Ieșiri la Trylon și poate câte un hot dog de căciulă în zilele de după salariu.

La un moment dat, își aminti de rutina lor, de obiceiurile lui Frank – de felul în care își împăturea pantalonii, cum își punea frumos hainele pe masă, de felul acela în care se uita la ea în timpul nopții ca să-i șoptească „iubita mea” –, obiceiuri care o puseseră cumva la colț, până ce ajunsese să se simtă

captivă.

VP - 139

Dar acum că nu mai erau copiii, situația era altfel. Nimic nu mai era la fel.

Nici măcar ea. Poate că rutina aceea, bunătatea lui erau exact ce avea nevoie.

Astfel încât acceptă invitația lui Frank de a ieși la cină. Iar când o aduse cu mașina în fața casei și se întoarse cu fața spre ea, sub lumina felinarului, simți imboldul vinului și al coniacului de la cină și îi mângâie obrazul, îl invită în casă. Ba chiar începu să joace fantezia soției sfioase, genul de soție la care știa că visa el: se așeză pe canapea, picior peste picior, cu spatele drept, făcu ochii mari, în loc să îl privească seducător, cu zâmbetul pe buze, fără să-și umfle buzele într-un mod ispititor.

Îl cunoștea prea bine pe Frank: era în continuare soția lui. Avea să

rămână întotdeauna soția lui și nu era nevoie să-i lanseze nicio invitație.

Așa că se uită în ochii lui câteva secunde în plus, iar el se apropie de ea. Și simți textura familiară a buzelor sale, simți mirosul lui de țigări și săpun, se bucură de îmbrățișarea lui și răsuflă ușurată când o luă în brațe și o duse în pat.

Fusese la fel de tandru ca de obicei, iar ea îl strânse la pieptul ei și scoase gemetele acelea care îi plăceau lui, după care adormiră împreună.

∵

După ce Frank plecă în dimineața următoare, Ruth mai rămase câteva minute în pat, după care se mută pe canapea. Asta își dorea el. Asta își dorea mama ei. Asta și-ar fi dorit Frankie și Cindy: ca mami și tati să fie din nou împreună. Încercă să se întrebe ce anume își dorea ea, dar începu să plângă

și începu s-o doară capul, așa că își aprinse o țigară, luă o revistă și încercă

să nu se mai gândească.

Apoi începu să se întunece și auzi strigătele copiilor care se jucau pe stradă. Deschise o sticlă de whisky și dădu rapid pe gât patru pahare, până

ce nu mai auzi zgomotele de afară, apoi dădu drumul la radio. Mai bău două

pahare, după care dădu muzica mai tare și începu să danseze.

Dădu capul pe spate și se privi în oglinda întunecată: umerii ei mici, brațele albe, degetele lungi ca niște rămurele, părul roșu-auriu. Începu să

țopăie, să-și unduiască șoldurile, făcând abstracție de bătăile de la ușă, de telefonul care suna fără oprire. Continuă să bea până ce lumea deveni o pată

de culoare care se învârtea în jurul ei. Culorile, luminile, fâșia îngustă de cer care plutea deasupra clădirilor se învârtiră din ce în ce mai tare până ce Ruth căzu pe canapea, istovită, râzând în hohote, cu picioarele în aer, legănându-se în ritmul muzicii.

Și, întinsă acolo pe canapea, întoarse capul să vadă soarele care apunea în spatele acoperișurilor de peste drum, observă primele stele, luminile, mașinile și umbrele de afară. Continuă să privească pe geam și văzu o VP - 140

mașină care parcă în fața clădirii, o mașină lungă, elegantă, strălucitoare.

Portiera se deschise, iar Devlin ieși din mașină, sub lumina felinarelor.

Iar Ruth rămase acolo, gâfâind, cu rochia ridicată și cu părul răvășit. Nu avea cum să o vadă, era invizibilă în întunericul acela, dar ar fi putut să jure că îi întâlnise privirea în penumbră. Preț de o clipă, îl simți la fel de apropiat ca pe un amant.

∵

Pete rămase cu gândul la conversația dintre el și Gina zile întregi. Brusc, într-o dimineață se trezi și știu cu siguranță ce avea de făcut. Se spălă pe față, evitând să se privească în oglindă. Descoperise că, dacă nu se uita în interiorul lui, teama nu avea cum să-l pătrundă. Dacă nu se uita, nu avea cum să vadă lucrurile acelea de care îi era cel mai teamă: că nu avea ce căuta în New York, că nu era îndeajuns de bun, că avea să vină o zi în care o să se declare înfrânt și o să se întoarcă în Iowa cu coada între picioare și o să

lucreze la ziarul local și o să se prefacă zi de zi în fața mamei sale că era fericit că se întorsese acasă.

De regulă, când îl năpădeau astfel de temeri, își lua haina, o lua la fugă pe scări, trăgea ușa după el și pleca la plimbare de dimineață. Odată ce ajungea la restaurantul de pe 2nd Avenue și își comanda porția de clătite cu sirop de arțar, sentimentul acela începea să dispară, fiind înlocuit cu unul de uimire.

Că era aici. Că New York-ul era exact ca în filme, ca în reclame: taxiuri galbene conduse de italieni nervoși care treceau de pe o bandă pe alta fără