Pete petrecu două nopți urmărindu-i pe Salcito venind la bar imediat după schimbul său și plecând pe la unsprezece noaptea. În cea de-a treia seară, Pete rămase cu ochii pe ceas, își achită nota de plată și ieși în parcare înaintea lui. Salcito o apucă pe patru cărări spre mașină, respirația lui lăsând dâre albe ca de fum în aerul nopții. Îl văzu căutându-se prin buzunare după
cheile de la mașină, îl văzu scăpându-le pe jos, pe solul înghețat, îl văzu aplecându-se după ele și ridicându-se cu greu.
În cele din urmă, intrară pe autostradă. Salcito nu putea să conducă în linie dreaptă. Pete își aminti de declarația lui Frank, că se dusese până în Huntington ca să-l găsească pe Salcito. Acum părea că mergeau în aceeași direcție.
La început, Pete încercă să rămână la două, trei mașini distanță de el, dar întunericul începu să îi facă probleme și se gândi că Salcito era oricum prea VP - 143
beat ca să-și dea seama. Așa că merse în spatele lui și ieși de pe autostradă în urma lui Salcito și își continuară drumul pe străduțele de suburbie.
Pete își dădu seama că drumul acela stârnise un sentiment ciudat în el; era ceva cu tăcerea de pe străzile acelea goale, cu familiaritatea curților presărate cu fulgi de zăpadă, gardurile care străluceau în lumina lunii, ferestrele întunecate. Era portretul de miez de noapte al fiecărui orășel din America. Părea o întoarcere acasă, iar Pete și Salcito erau singurii oameni de pe lume care se puteau bucura de ea.
Pete traversă o intersecție goală și îl văzu pe Salcito oprind mașina în apropiere. Trecu pe lângă casa lui cu o mână pe volan și cu ochii la drum; un bărbat obișnuit, în drum spre casă, la soția și copiii lui după o zi lungă la muncă, dar aruncă o privire spre numărul de pe cutia poștală, spre forma copacului de la capătul aleii, la numele străzii de pe colț.
Noapte bună, prietene! Noapte bună!
Opri mașina după colț ca să-și noteze acele detalii și simți nevoia să
descrie mersul greoi al lui Salcito, expresia lui pierdută. Dar își spuse că nu avea să o facă pentru că era de-a dreptul inutil. Neprofesionist. Dar, de fapt, nu voia să îl umanizeze pe bărbatul acesta. Nu era un personaj într-o poveste, cineva cu care să te identifici: era un posibil martor, un posibil complice, un posibil asasin.
Așa că se limită doar la detalii. Adresa. Copacul. Cutia poștală ușor aplecată. Semnul cu „Agent imobiliar” în fața casei de lângă.
Și, în dimineața următoare, Pete se întoarse în cartier, cât timp Salcito era la muncă, luându-și cu el notițele, ca să identifice mai ușor casa. Dar, odată
ajuns pe stradă, realiză că putea s-o găsească fără alte indicii. Curtea cu iarbă
netăiată, cutia poștală defectă, ferestrele murdare și gardul rupt. Era clar ce fel de bărbat locuia acolo, ar fi putut s-o găsească doar după numele străzii.
Își aminti din nou de cuvintele lui Frank, cum că Huntington era genul de loc în care ar fi vrut să-și crească copiii. Sună la numărul agentului imobiliar din vecini și află că locuințele erau destul de mari. Case cu patru sau cinci etaje, construite special pentru familii. Dar în timp ce celelalte case de pe stradă aveau biciclete în curte, leagăne atârnate de ramurile copacilor și coșuri de baschet deasupra ușii de la garaj, casa lui Salcito era pustie. Gina îi spusese că Salcito era căsătorit, dar Pete simți că dacă ar fi fost să intre în casă, ar fi descoperit în dormitor un șifonier pe jumătate gol, un covor cu urmele picioarelor fostelor piese de mobilier și pereți cu urmele unor tablouri dispărute.
∵
În noaptea aceea, Pete se așeză lângă Salcito la bar, își luă o bere și intră
în vorbă cu el:
VP - 144
— Bună.
După care repetă:
— Bună.
Salcito se uită mirat. Îi întâlni privirea în oglinda din fața barului. Părea ostenit. Înfrânt.
— Vorbești cu mine?
— Cu cine altcineva aș fi putut să vorbesc?
— Păi… ce vrei?
— Să stau de vorbă cu tine.
Salcito îl privi încruntat, strâmbând din nas. Duse paharul la gură.
— Nu te cunosc.
— Ești Salcito, nu-i așa?
Salcito lăsă paharul pe masă. Se prinse de bar și se întoarse cu fața spre Pete.
— Cine e curios să știe?
— Numele meu este Wonicke.
— Ți-am spuse deja, nu știu cine ești.
Urmară câteva clipe de tăcere.
— Cine te-a trimis?
— Nimeni.
— Cine? Johanssen? Cine?
— Nu m-a trimis nimeni.
— Dispari din fața mea.