Salcito ridică privirea.
— Crezi că e vinovată? Crezi că ea i-a omorât? întrebă Pete, cu sufletul la gură.
— Nu știu, răspunse Salcito. De-abia dacă vorbea despre ei. Nu erau… i-am văzut de câteva ori – am fost să o iau de acasă și erau acolo. Știu că le-am citit odată o poveste cât o așteptam să se aranjeze. A țipat la ei că făcuseră
mizerie, că nu voiau să se ducă la culcare. Dar era normal pentru o mamă.
Scutură din cap din nou.
VP - 148
— La naiba, nu știu, chiar nu știu, zise el. După cum am spus, erau lucruri despre ea pe care nu le-am înțeles niciodată.
— Ai sunat-o în noaptea aceea, nu-i așa? În noaptea în care au dispărut copiii. Ai sunat-o pe la miezul nopții și apoi pe la două dimineața, nu-i așa?
Salcito începu să râdă, scuturându-și capul din nou:
— Doamne, cât de beat am fost în noaptea aia. Am crezut că Ruth vrea s-o termine cu mine și m-am făcut mangă.
— Dar ai sunat-o, nu-i așa? Le-ai spus polițiștilor că ai sunat-o, că ai vorbit cu ea prima oară și că a doua oară n-a mai răspuns.
— În noaptea aia aș fi putut să stau la telefon cu papa și cu Sfântul Francisc și tot nu mi-aș mai aduce aminte. Cine naiba mai știe ce am făcut?
Pete se lăsă pe spate. Deci Ruth chiar ar fi putut fi acasă în noaptea aceea.
Nu aveau cum să dovedească faptul că nu fusese acasă.
Și nici Johnny Salcito nu avea niciun alibi. Nu avea cum să dovedească
unde fusese la două noaptea, la fel de bine cum nici Ruth nu avea nicio dovadă că era acasă.
Pete așteptă câteva clipe, după care întrebă:
— I-ai povestit și lui Devlin? Cum ai ajuns s-o cunoști, de când o știai?
Salcito se uită la el cu ochii lui roșii. După care începu să râdă.
— Dacă i-am povestit lui Devlin? Foarte amuzant.
Își umplu din nou paharul și luă o gură de whisky.
— În ziua în care au dispărut copiii – chiar în ziua aia blestemată m-am dus la el. I-am spus că o cunoșteam. Că o cunoșteam cu adevărat.
Duse din nou paharul la gură.
— Și știi ce mi-a zis? M-a chemat în toaleta bărbaților și a scos din buzunar câteva scrisori pe care i le trimisesem eu ei. Bănuiesc că le-au găsit acasă la ea. La început am fost foc și pară. Adică mi-a fost rușine să aflu că le citiseră. Trebuia să rămână între noi. Dar apoi a smuls din agenda ei de telefon pagina cu numele meu. Mi-a arătat-o. După care a făcut-o bucățele și a aruncat-o în toaletă. Și mi-a zis: „Gata. S-a terminat. Uită de ea”.
Tuși. Mai luă o gură de whisky.
— M-am oferit să vorbesc cu el, să-i povestesc despre ea, dar n-a vrut să
știe. Și-a notat că am sunat-o. M-a întrebat dacă nu cumva aș fi putut să o sun și mai încolo, iar eu i-am zis că da, sigur. I-am zis că numai Dumnezeu știe ce am făcut în noaptea aia. Așa că și-a notat că am sunat-o din nou pe Ruth în noaptea aceea și că a doua oară n-a mai răspuns. Și gata. N-a mai vrut să știe nimic de ea, iar săptămâna următoare m-au sunat să-mi spună că
mă transferă la Departamentul Trafic. M-a avertizat că dacă mai spun ceva despre ea, mă dă afară și de la Trafic. Pur și simplu, n-a fost curios să știe.
VP - 149
Dar simțeam nevoia să-i spun cuiva. Să îi povestesc cuiva despre ea, despre cum e ea cu adevărat. Dar el n-a vrut să știe.
∵
Era miezul nopții în Queens, iar Ruth nu reuși să adoarmă, în ciuda faptului că era băută. Frank se întorsese de două săptămâni acasă, iar ea nu suporta zgomotul respirației lui. Sforăitul lui. Sforăiturile lui Bill Lombardo care se auzeau de partea cealaltă a peretelui. Patul Ginei care scârțâia deasupra lor de fiecare dată când se foia în somn.
Simți tensiunea din pleoape în timp ce încerca să-și țină ochii închiși. Nu suporta prezența acelor oameni. Faptul că ei reușeau să doarmă. Nu suporta greutatea somnului lor liniștitor.
Se ridică din pat strângând din dinți. Își trase pe ea haina groasă și cizmele. Traversă în liniște holul. Își ținu răsuflarea. La gândurile de evadare.
După care deschise ușa de la intrare și fu înconjurată de lumina argintie.
De la zăpadă, de la ghețuș.
Ieși în noaptea aceea de noiembrie și trase în piept aerul rece, proaspăt, și expiră o ceață diafană, savurând liniștea.
Păși pe iarba acoperită cu zăpadă din fața casei, iar liniștea se strecură
prin hainele ei, prin pielea ei, amețind-o. Ar fi vrut să o ia la goană, să țopăie, să danseze în albul acela, să fie și ea înghețată de răceală și tăcere.
Se învârti ușor, cu brațele deschise, îmbrățișând curenții puternici, minunați de aer. Iar după ce ameți se lăsă să cadă pe spate și rămase liniștită, nemișcată în pătura groasă de zăpadă. Își simți răsuflarea rapidă și sângele fierbinte în vene.