După aceea deschise ochii și se uită la șirul de cărămizi, la șirul de ferestre ca niște ochi goi. Zeci de gânduri răuvoitoare, închise în spatele acelor ziduri.
Petrecuse luni întregi prizonieră în apartamentul său, departe de mulțime, de reporteri, de greutatea acelor priviri curioase, și rămăsese cu ochii pe fereastră visând la ziua în care avea să iasă din nou în fața casei, la fel ca toți ceilalți. Singură și fără ca nimeni să o observe. Își dorise atât de mult să se întâmple asta, încât aproape că simțise iarba aspră atingându-i brațele și picioarele.
Se gândise la serile acelea lungi și aurii alături de Frank și Gina, stând la povești pe scaunele lor din grădină, la o sticlă de bere. La după-amiezile cu Frankie și Cindy, stând întinși pe pături ponosite, în timp ce construiau o insulă sau un oraș dintr-un mușuroi de pământ. Dar acum, chiar dacă era singură, în tăcere, se simțea de parcă cineva era cu ochii pe ea. Rămase locului, înfășurată într-o haină de lână călduroasă, umedă, cu părul VP - 150
transpirat sub vechea căciulă de vânătoare a lui Frank, tolănită sub cerul nopții, și nu sub razele soarelui, sub bolta sclipitoare, și nu sub un albastru azuriu.
Își întinse mâinile și picioarele, iar zăpada căzu ușor pe pielea ei încinsă.
Deschise gura și înghiți fulgii de nea, lăsându-i să se topească în sărutarea aceea rece.
Îți ținu respirația și își simți abdomenul încordat, după care răsuflă și își urmări pieptul coborând ușor. Ridică ochii și zări strălucirea fiecărei ferestre, simți privirea lor îndreptată asupra ei. Și știu că erau tot timpul cu ochii pe ea, că nu le scăpa nimic
Dar închise ochii și îi ignoră, învăluită în noapte, și rămase acolo, în forma unui înger, savurând aerul rece. Și își spuse că dacă ar fi fost să vină cineva s-o întrebe ce făcea acolo, le-ar fi spus: respir.
∵
Pete se angajă la o librărie din Greenwich Village. Salariul era mizer, dar suficient cât să-l țină o perioadă pe linia de plutire.
La interviu le spusese că voia să lucreze doar cu jumătate de normă. Când îl întrebară de ce, le răspunsese că avea probleme familiale. O rudă bolnavă.
Poate că îl angajaseră tocmai pentru că li se făcuse milă de el. Nu-i păsa.
În primele zile, nu reuși să-și ia gândul de la întâlnirea cu Johnny Salcito.
De la valul inițial de furie. De la tristețea lui când vorbea despre Ruth.
O sună pe Gina, o invită la un pahar de vorbă, îi povesti cele întâmplate.
Gina bău două pahare de whisky și își comandă un al treilea. Îl ascultă, fumă
câteva țigări și ridică din umeri:
— Și ce-ți bați capul cu asta? Să nu-mi spui că Johnny e vinovatul. Nu te cred. Tolomacul ăla. Ce motiv ar fi avut să le facă rău copiilor?
— Ce motiv ar fi avut oricine altcineva? o întrebă Pete.
După care își feri privirea:
— Da, ai și tu dreptate. Dar unii oameni sunt mai plauzibili decât alții.
— La cine te referi?
Gina îl privi drept în ochi:
— Nu mai ții minte ce ți-am povestit?
— Despre Ruth?
— Despre Ruth și Lou.
— Crezi că Lou Gallagher e implicat în vreun fel? Că el le-a făcut rău copiilor?
Gina se uită lung la el, după care coborî din nou privirea.
— Știu că mi-ai zis că l-a luat odată pe unul la bătaie din gelozie. Dar e o mare diferență între a lua pe cineva la bătaie și a omorî doi copii.
VP - 151
— Tipul nu a avut cum să se apere. Era la fel de neajutorat ca un copil. Nu ai fost de față. Nu l-ai văzut pe Lou. Părea… părea posedat. A fost brutal.
Sângeros.
— Tu chiar crezi că el e vinovatul, nu-i așa?
Gina dădu din cap că da.
— I-ai spus lui Ruth că-l bănuiești?
— Dumnezeule, nu! Ai văzut și tu ce a mai rămas din ea. Imaginează-ți cum ar reacționa dacă i-aș spune că eu cred că iubitul ei e cel care i-a omorât copiii. Ar distruge-o.
Trase din țigară.
— Și i-ar spune-o. N-am nicio îndoială – sunt sigură că i-ar spune numaidecât. Ca să îl vadă bufnind în râs, ca să o asigure că el nu a făcut nimic, că sunt numai minciuni. Sau ca să-l avertizeze. S-ar putea să nu creadă, dar i-ar fi teamă că poliția ar putea crede.
— Văd că ai analizat situația.
— Da.