— Ce crezi că ar face Lou dacă s-ar duce la el să-l avertizeze?
— Nu știu, răspunse Gina.
Pete nu spuse nimic. O văzu clipind. O văzu lingându-și buzele uscate.
— Ți-e teamă de el.
— Aș fi o proastă să nu-mi fie frică de el, zise ea.
— De ce-mi spui toate astea?
— Ai spus că polițiștii au nevoie de un suspect nou.
— Așa e. Am crezut că ai vrut să-mi spui că tu îl bănuiești pe Salcito.
— Nici vorbă. Nu Johnny. O fi el bețivan și puțin sărit de pe fix, dar e înnebunit după Ruth.
— Și ce vrei să fac? Să le spun polițiștilor că Lou este noul suspect? De ce nu vorbești tu cu Devlin? De ce nu-i spui că ți-e teamă?
— Crezi că n-am încercat? Aș merge desculță până-n Jersey, dacă aș putea să-l bag în închisoare pe cel care i-a ucis pe Frankie și pe Cin. Am fost la secție la două zile după ce Cin… după ce au fost dați dispăruți. Dar n-a vrut să stea de vorbă cu mine.
— Ce ți-a spus?
— Mi-a zis că mă uit la prea multe filme. Că să mă duc înapoi la Ruth și să-i spun să trimită pe cineva mai… credibil data viitoare când vrea să le dea un suspect nou. Mi-a spus că-s proastă că o ajut. Am încercat să-i explic și mi-a zis să dispar că altfel mă bagă la închisoare că l-am făcut să piardă timpul cu mine.
Dădu paharul pe gât.
— Pete, tu ești persoana aia credibilă.
VP - 152
Capitolul 14
Pete sună la biroul lui Lou Gallagher și se lovi din nou de vocea aceea politicoasă, neutră, iar secretara îi spuse că domnul Gallagher nu era disponibil și că nu știa când avea să se elibereze. Așa că miză pe noroc și se îndreptă spre Santini’s. După patru nopți de eforturi și bani pierduți, șansa fu de partea lui, iar chelnerul îi spuse că da, domnul Gallagher era în seara aceea la restaurant, într-un separeu din spate. Pete îl văzu alături de două
fete și două sticle de băutură, trase aer în piept și, înainte să-și piardă
curajul, se așeză pe scaunul din fața lui.
Gallagher îl privi nedumerit, nu iritat sau ostil, așa cum s-ar fi așteptat el.
Pete nu reprezenta o amenințare, ci o curiozitate. Iar dacă avea să devină o problemă, fără îndoială că avea la cine să apeleze ca să găsească o soluție.
— Bună seara, domnule Gallagher. Numele meu este Pete Wonicke. Sunt reporter.
Gallagher avea părul dat pe spate cu gel și strălucea puternic în contrast cu scalpul lui. Pete simți mirosul de gel, de parfum. Gina avea dreptate –
arăta ca un bărbat cu bani. Un bărbat bine hrănit. Care o ducea bine.
Pete se simți expus, fără pic de experiență și simți picături de transpirație la subraț, pe frunte.
Gallagher avea o voce groasă, puternică.
— Domnule Wonicke, dacă vreți să mă întrebați despre afacerile mele, puteți să faceți o programare la secretara mea. Ne găsiți în Pagini Aurii, zise el cu un zâmbet strălucitor și se așeză confortabil pe scaun.
Îl duse cu gândul la o rață pe care o văzuse odată când fusese la pescuit cu tatăl lui, o rață care petrecuse ore întregi strecurându-se ușor, cu dibăcie prin balta micuță. Penele strălucitoare în nuanțe de smarald și safir erau uleioase și alunecoase, plutind delicat prin apa noroioasă.
— Nu e vorba despre afacerile dumneavoastră, domnule Gallagher.
— Și atunci, cu ce vă pot fi de folos? întrebă Gallagher din nou cu zâmbetul pe buze.
— Am urmărit îndeaproape ancheta Malone.
Gallagher ridică din sprâncene.
— Nu cred că mi-ați spus la ce ziar lucrați?
Mai așteptă câteva clipe, după care spuse:
— Nu văd ce v-ar putea face să credeți că aș putea avea ceva de-a face cu această… tragedie. A trecut deja ceva timp de atunci.
VP - 153
— Patru luni. Numele dumneavoastră a apărut în ancheta noastră, domnule Gallagher.
Gallagher ridică și mai tare din sprâncene.
— Interesant. În cazul acesta, cred că ar trebui să luați legătura cu avocatul meu. Martin Sherman de la Kasen, Sherman și Bower. Îi găsiți și pe ei în Pagini Aurii.