— Numai minciuni. Ulterior am aflat că era deja însurat. Dar eram o copilă. Eram tânără, îndrăgostită și voiam să-l cred. Ne-a mers bine un an.
Un an în care am luat cina în oraș, am făcut plimbări pe lac, prin pădure, în VP - 156
care îmi făcea cadouri scumpe. Obișnuiam să mergem la apartamentul lui din Bronx, cel despre care nevastă-sa nu știa nimic. După care… ei bine, s-a produs inevitabilul. Am rămas însărcinată.
Duse o țigară la gură cu o mână tremurândă.
— I-am spus lui Louie. Am crezut c-o să fie fericit. Eram la cină la restaurantul lui preferat, l-am luat de mână și i-am spus: „Stai liniștit, înseamnă doar că va trebui să ne căsătorim mai repede. Nu mă interesează
casa și toate celelalte lucruri. Vreau să fim o familie”. S-a făcut negru la față, s-a ridicat, pur și simplu, de la masă și a plecat. M-a lăsat ca o proastă acolo, cu ochii în lacrimi, simțindu-mă îngrozitor, fără să înțeleg cu ce i-am greșit.
Pete nu ar fi vrut să audă astfel de detalii, dar povestea ei îl fascina. Așa că
o lăsă să vorbească.
— L-am sunat încontinuu. Săptămâni întregi. M-am dus la el la birou, dar n-a vrut să mă vadă. Apoi într-o zi m-am dus la el la birou, eram disperată.
Am început să urlu la sărmana secretară. Louie a ieșit și m-a dus la el în birou. Plângeam și îl imploram să mă ajute. A ascultat ce am avut de spus, după care mi-a dat o palmă peste față. Apoi m-a luat în brațe și mi-a spus că
un copil ar strica totul. Mi-a spus să scap de el și că dacă o fac, totul o să fie la fel ca înainte. Am rămas șocată, nu-mi puteam lua ochii de la el. Îl iubeam și îl uram în același timp – ți s-a întâmplat vreodată? Era primul bărbat pe care îl iubeam și îmi spunea să-l omor pe bebelușul nostru.
Bette se uită lung la Pete.
— Vrei să știi ceva? E prima oară când vorbesc despre asta. Nimeni n-a fost curios să mă asculte până acum. Nici măcar fetele cu care mă știu – mă
rog, fiecare cu povestea ei. Nu mai are nimeni timp să audă despre nenorocirea altcuiva.
Barmanul îi aduse un pahar plin, iar Bette îl duse la gură.
— În fine, m-am dus acasă și i-am trimis o scrisoare. Deja înțelesesem că
era însurat și l-am amenințat că îi spun totul nevesti-sii. Știa și el că n-aveam cum să dau de ea. Că n-aveam curaj să iau legătura cu ea. Poate că știa că n-aș fi putut niciodată să-i fac rău cuiva, așa cum îmi făcuse el mie.
Se șterse la ochi, aproape cu sălbăticie.
— În cele din urmă, l-a pus pe unul dintre oamenii lui – asociații, le spune el – să rezolve problema. Individul m-a dus la o casă în Bronx. N-am aflat niciodată numele lui adevărat, dar lumea îi spunea Hop, pentru că șchiopăta.
Era un tip mai în vârstă. Însurat. M-a dus cu mașina până în Bronx și se tot uita la mine cu coada ochiului, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva. Eu am închis ochii și m-am prefăcut că dorm. Nu voiam să mă simt judecată. Era o clădire normală. Curată. Dar femeia aceea… nu avea pic de omenie în ea. Nu VP - 157
m-a privit nicio clipă în ochi. Nici măcar o dată. Mi-a zis să mă dezbrac și să
mă întind pe pat.
Oftă din nou.
— Doar că… doar că n-am putut s-o fac. Avea o mască, o chestie neagră, din cauciuc cu un tub, a venit cu chestia aia spre mine și am crezut c-o să mă
omoare. Am împins-o, am sărit de pe pat, mi-am luat chiloții și pantofii și am luat-o la sănătoasa. Camera în care îl lăsasem pe Hop era goală – poate că mă
aștepta undeva prin apropiere, sau poate că mă lăsase acolo, habar n-am.
Am luat-o la fugă până am ajuns la strada principală și am oprit primul taxi care mi-a ieșit în cale. Îmi aduc aminte cum tot drumul m-am uitat în gol pe geamul întunecat. Mă simțeam urmărită. Persecutată. Știam că Lou avea să
fie foc și pară pentru că nu făcusem cum îmi spusese el. Mi-era foarte teamă.
Mai luă o țigară, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât Pete o ajută să
și-o aprindă.
— M-am întors unde locuiam și l-am rugat pe taximetrist să mă aștepte.
Era un cămin – cu reguli foarte stricte. Nu aveam voie cu bărbați, nu aveam voie să fac zgomot după zece seara, chestii de genul ăsta. Mai că-mi vine să
râd când îmi aduc aminte. Se pare că nimeni nu i-a spus proprietarei mele că
poți să dai de tot felul de belele până în ora zece, nu-i așa? O irlandeză.
Văduvă. Dumnezeu știe ce o fi crezut despre mine în ziua aia. Am luat-o la goană pe scări, mi-am aruncat lucrurile într-o valiză și n-am mai privit în urma mea. A încercat să mă oprească – presupun că-i era teamă că nu vreau să-i plătesc chiria. I-am spus că i-am lăsat chiria pe luna respectivă sus, în camera mea, că m-am gândit că poate se duce să verifice, dar când am văzut că tot nu se dă la o parte din calea mea, am împins-o și a căzut pe jos. S-a lovit rău. Dar eu… eu nu m-am oprit din drum. Șoferul mă aștepta și i-am zis să bage viteză.
Se uită lung la Pete.
— Săptămâni întregi am stat cu gândul la ea. Era bătrână. E ciudat – cu tot ce se întâmpla în jurul meu, mie tocmai la asta îmi stătea gândul. Mi-a fost teamă că… mi-a fost teamă că începeam să devin ca el.
Pete îi zâmbi și o întrebă:
— Unde te-ai dus?
— În Jersey. Aveam o prietenă acolo. Lou nu știa de ea. Știam că avea să
