Pe curând, iubito. Te sun eu.
Avea să-i facă cu ochiul și să se îndepărteze știind prea bine că ea era cu ochii pe el.
Un bărbat ca el, un bărbat precum Gallagher, știa că bărbații ca el reprezentau singura speranță pentru Ruth.
∵
Ruth își petrecea unele nopți alături de Frank, bând până la refuz: ea –
coniac, el – bere Budweiser. Vocile lui Johnny Carson sau Ed Sullivan se auzeau peste râsete și aplauze, imaginea de pe ecran fiind blurată în pete de roșu și verde, iar ea se prăbușea pe canapea, cu ochii la mulțimea de culori.
Când se trezea, câteva ore mai târziu, cu lacrimi uscate pe obraji, cu gâtul iritat, uneori încă îl găsea sforăind lângă ea. I se părea ciudat de înduioșător, de parcă ar fi fost vorba de loialitate. Se lăsa din nou pe spate, își odihnea ochii pe chipul lui atât de familiar, se lipea de mirosul lui cald și familiar și simțea acea alinare.
În alte nopți nu îl putea suporta și simțea nevoia să plece după cină, să
evadeze. Se prefăcea că mergea să-și cumpere țigări, știind prea bine că avea să lipsească totuși câteva ore. Frank nu zicea nimic și rămânea cu paharul în mână în fața televizorului. Nu-și făcea griji că mergea să se vadă cu alți bărbați, nu acum. Ea fusese cea care îl chemase înapoi acasă: credea că era femeia lui.
Uneori îi observa pe polițiști pe urmele ei; alteori nu se sinchisea să se uite după ei și se prefăcea că era de una singură, la fel cum încerca să creadă
că totul i se întâmpla altcuiva: întrebările nesfârșite, insistențele, VP - 163
interogatoriul, veșnic aceleași întrebări până ce deja simțea că avea să o ia razna. Aluziile, insinuările lor și teama constantă că aceea avea să fie ziua în care aveau să o facă, să o acuze de moartea copiilor ei.
Odată ce ieșea din casă, nu mergea pe străzi; se furișa. Pe lângă ziduri, în întuneric, trecând repede pragul ușii, ținând secret tot ce era, cine era ea. O
mamă care nu mai era mamă. O soție. Care nu mai era soție.
Trecea pe lângă baruri luminate care revărsau băi de lumini și zgomote pe trotuarele umede, pe care încerca să le ocolească. Erau aceleași baruri în care lucrase și ea, în care obișnuia să meargă cu Gina, în care râdeau împreună cu gura până la urechi, în timp ce copiii ei dormeau încuiați în cameră, cu o farfurie de biscuiți tari și o jucărie de pluș care să-i aline.
Își adună rușinea și durerea și se furișă prin întuneric, pentru ca oamenii normali, oamenii curați, să nu le vadă.
Văzu încăperi luminate, zări câteva fotografii aruncate pe trotuar. Silueta unui individ aplecat peste o masă în semiîntuneric. Două femei care stăteau una lângă alta la pian, cu zâmbetul pe buze, cu gurile deschise. O fată care vorbea la telefon, sprijinită de un perete, jucându-se cu firul telefonului printre degete, cu o privire serioasă pe chip.
Ruth se uită la acele instantanee din viața cuiva: la bucătăria aceea veselă, luminată de străini, la firul de telefon încurcat din drama altcuiva. Sufletul ei simți că erau alte povești, alte încăperi și ar fi dat orice să uite de propriile poveri și să urmărească poveștile acestea. Măcar câteva clipe.
Când obosea de atâta mers, se cuibărea în colțul întunecat al unui bar și se uita la bărbații aceia pe care obișnuia să îi servească: bărbați care stăteau cocoșați în fața unui pahar, care ridicau un deget când voiau o nouă băutură.
Bărbați care știau numele tuturor celorlalți bărbați la fel ca ei din barul acela, dar cu care rareori se întâmpla să vorbească. Devenise și ea asemenea acelor bărbați.
Avea un loc al ei în care se ducea când lucrurile mergeau incredibil de rău. O arcadă întunecată sub un pod, un loc obscur în care oamenii trăiau și mureau. O înșiruire de mănuși și haine murdare legate cu sfoară, adunați în jurul unui tomberon de metal în care ardea focul. Își ascundea părul luminos sub eșarfă și rămânea în întuneric, simțind nevoia să fie alături de alți oameni la fel de nefericiți ca ea.
Undeva mai în spate, în întuneric, cineva desenase chipul unei fete pe o scândură de lemn bătută într-o bucată de tablă ondulată. După părul ei lins și ciufulit și după buzele roșii, la început i se păruse că era vorba despre o fată tânără, dar pe măsură ce se apropie, văzu întunericul din jurul ochilor ei. Se uită la Ruth cu milă, dar Ruth făcu un pas în spate și o luă la fugă.
∵
VP - 164
A doua zi după ce o întâlni pe Bette, Pete se duse la McGuire și îi găsi pe Devlin și pe Horowitz la o masă din colț. Se îndreptă spre ei, analizând tot ce găsise în Biblioteca publică din New York. Se uită la Horowitz și își imagină
toate minciunile pe care fusese nevoit să le spună. Se întrebă dacă el ar fi putut să fie vreodată un astfel de om.
Când se apropie de masă, cei doi bărbați îl observară și se opriră din vorbă.
— Ce vrei? îl întrebă Devlin.
— Vreau să vorbesc ceva cu tine. Îți iau ceva de băut?
Urmă un schimb de priviri, iar Horowitz veni mai aproape de el.
— Wonicke… să știi că nu se cade. Nu mai lucrezi la noi. Nu poți să vii, pur și simplu, peste noi și să…
— Nu am venit să caut informații. Am noutăți pentru tine. Am stat de vorbă cu cineva despre Lou Gallagher, îi spuse el lui Devlin. El e unul dintre iubiții doamnei Malone, îi preciză el lui Horowitz.
Devlin luă un pumn de alune din farfuria de pe masă și le aruncă în gură.
— Și ce-i cu asta?
Pete se așeză la masă cu ei.
— Femeia asta mi-a spus că Gallagher s-a descotorosit de copilul lor. Un nou născut. I-a spus că l-a dat spre adopție, dar ea n-a semnat nimic și i-au spus că nu există niciun document. Copilul a dispărut, pur și simplu.
Pete se dădu mai aproape.
— Uite ce, s-a descotorosit de copil pentru că-i stătea în cale. Dacă a fost el în stare să-i facă asta unei femei, să scape de un copil, chiar nu-l crezi în stare să facă din nou asta? Nu-l crezi în stare? Poate că cei doi copii Malone stăteau în calea relației dintre el și mama lor. Poate că…
— Poate, poate, poate, zise Devlin, uitându-se lung la el. Ai vreo dovadă?
Cum o cheamă pe femeia asta? Unde pot s-o găsesc? La vremea respectivă n-a făcut nicio plângere – sau dacă a făcut, nu s-a concretizat. Gallagher e curat la lacrima.