sănătoasă de cafea, pregătindu-se sufletește.
După care cineva bătu la ușa de la intrare: Minnie începu să latre, pașii mamei sale se îndreptară în direcția opusă, deschise ușa și se auzi vocea lui Devlin. Auzi glasul rușinat al mamei sale:
— Cred că e în baie. Mă duc s-o chem. Vă rog, intrați – Dumnezeule, de parcă ar fi fost musafiri –, și îi auzi glasul din ce în ce mai tare, pe măsură ce se apropia de ușa de la baie, după care urmă bătaia aceea inevitabilă în ușă, iar mama ei îi șopti: Ruthie, au venit de la poliție.
Ruth nu spuse nimic, savurând senzația aceea de putere. O lăsă să
aștepte. Să se simtă neajutorată și nesigură. Pentru că nu avea niciun fel de control.
Dar se auzi din nou o bătaie în ușă, iar mama ei vorbi din nou, de data aceasta mai tare.
— Ruth! Au venit de la poliție. Vor să stea de vorbă cu tine.
Ruth alunecă în spumă și închise ochii.
— Sunt în cadă.
Știa prea bine ce răspuns avea să urmeze. Dar se bucură în continuare de ușa închisă.
— Păi, ieși din cadă! Acum! Ce naiba cauți în cadă, ziua în amiaza mare, când copiii tăi… când se întâmplă toate astea?
Ruth duse cana de cafea la gură.
— Și când așteaptă oamenii ăștia după tine!
Ah, da, despre asta era vorba.
Mai luă o gură de cafea, savură lichidul cald.
— Spune-le să mă aștepte. Sau spune-le să plece și să se întoarcă mai târziu. Am treabă.
Mama ei scoase un icnet de uimire și zise:
— N-am să le spun una ca asta! Ieși din baie acum. Nu-i lăsa să aștepte după tine, sunt…
— Ba să aștepte. E casa mea, nu eu i-am poftit înăuntru. Dau tot timpul buzna peste noi, să-mi pună fel de fel de întrebări, veșnic aceleași întrebări blestemate și nu mai pot… Vreau să mă lase în pace.
Întinse mâna spre raftul de deasupra căzii, aprinse radioul și auzi glasul puternic melodios al lui Elvis, acoperind vocea pițigăiată, dezgustată a mamei sale.
Se simți invadată de un val de sentimente. De putere.
Refuză să înțeleagă că aveau s-o facă să plătească pentru asta mai târziu.
Că aceea era ziua în care totul avea să se schimbe.
VP - 169
∵
Când polițiștii se întoarseră, Ruth era în dormitor și își aranja părul. Îi spuse mamei sale să îi invite în casă. Își aprinse o țigară și o luă agale pe hol, încercând să păstreze amintirea sentimentului de mai devreme.
Intră în sufragerie și simți teamă și transpirația năpădind-o la subraț și pe frunte. Devlin era lângă fereastră, cu ochii pe geam, cu mâinile la spate.
Poate că era casa ei, dar el dirija interviul.
Se întoarse cu fața spre ea și spuse:
— Doamnă Malone, după care îi făcu semn spre bărbatul de pe canapea.
Un individ grăsan, cu zâmbetul pe buze. La costum și cravată. Ud leoarcă.
— Dânsul este sergentul Mackay.
— Bună ziua, zise ea.
Ruth se așeză pe scaun și scutură țigara în scrumieră. După care ridică
privirea și îi văzu pe amândoi cu ochii la ea. Se uită lung la Devlin.
— Ne cerem scuze dacă v-am deranjat mai devreme, doamnă Malone.
Dacă v-am întrerupt rutina de dimineață. S-ar părea că ați avut suficient timp să vă aranjați, zise el, privind-o din cap până-n picioare.
Se abținu să nu își împreuneze brațele, să nu-și ascundă chipul în palme.
Trase din țigară și suflă fumul negricios spre el. Un gest mărunt, inutil, de ostilitate.
— Cu ce vă pot fi de folos?
