Citi uimirea de pe chipul lui Pete și spuse:
— Da, odată ce ajungi acolo, e foarte ușor să te lași pradă nebuniei, în loc să te lupți să ieși la liman. Da, m-am dat bătută. M-am așezat pe un scaun și priveam în gol. M-au îndopat cu pastile. Mi-au băgat un tub pe gât ca să mă
hrănească. Nu aveam nici cea mai mică idee unde eram, ce zi era. Voiam doar să uit de tot.
— Și ce s-a întâmplat? Cum ai scăpat de acolo?
— Una dintre asistente… s-a purtat frumos cu mine. A deschis într-o zi radioul și am auzit un cântec. Love Letters in the Sand. Îl știi? Ah, ești prea tânăr. Îl cânta Pat Boone. Avea o voce așa frumoasă. Era piesa mea preferată, fusese cândva, demult. Iar când am auzit-o în ziua aceea, am închis ochii și eram din nou acolo, la Roseland, și am început s-o fredonez fără să-mi dau seama. Când s-a terminat melodia, asistenta a venit și s-a așezat lângă mine.
Am deschis ochii. Plângeam. Nici măcar nu-mi dădusem seama că plângeam.
Iar asistenta aceea s-a uitat direct în ochii mei. N-am să-i uit niciodată
chipul. Mi-a spus: „Tu nu ai ce căuta aici”. Eram șocată – era pentru prima oară în săptămâni întregi în care cineva se uita la mine și chiar îmi vorbea.
M-am uitat la ea, mi-a zâmbit și mi-a zis: „Da, ești încă prezentă. Nu ești nebună. Ești doar deprimată”. Și de atunci a fost mai bine. Obișnuia să vină
să vorbească cu mine, iar când era ea acolo, acceptam să mănânc. A stat de vorbă cu doctorii să-mi dea mai puține pastile și am început să mă simt… ei bine, am început să mă simt ca odinioară. Plângeam adesea, dar nu mă mai simțeam amorțită. Aveam din nou capacitatea de a simți, înțelegi ce vreau să-ți spun? Și, în cele din urmă, am început să mănânc, să mă spăl, să mă
pieptăn și cred că n-au mai avut niciun motiv să mă țină acolo, așa că mi-au dat drumul. Doar că mi-am pierdut apartamentul, slujba, iar familia mea n-a mai vrut să audă de mine. Mama a venit să mă viziteze la spital și i-au spus despre copil. Mi-a spus că sunt o păcătoasă și că nu mai eram fiica ei. Am găsit un alt loc de muncă, un acoperiș deasupra capului, dar… ei bine, beam mult, nu dormeam îndeajuns și m-au dat afară. M-am angajat din nou și s-a întâmplat același lucru. În cele din urmă, am rămas fără bani. Eram disperată. M-am dus în Times Square să mă uit la curve, să văd cum merg, cum vorbesc. După care m-am îmbătat bine și am fost să-mi găsesc primul meu client. Și iată-mă acum aici. Știi, câteodată mă gândesc la mama. Îmi vine s-o sun și să-i spun: crezi că atunci eram o păcătoasă? Ar trebui să mă
vezi acum. Ar trebui să vezi cu ochii tăi ce pățesc fetele ca mine. Doar că a murit într-un accident de mașină în șaizeci și doi. Nu mai am pe nimeni.
— Ai încercat să-ți găsești copilul? o întrebă Pete. Să verifici dacă a fost adoptată într-adevăr?
— Nu am găsit nimic, răspunse ea, oftând.
VP - 161
— Da, dar…
— Orice s-o fi întâmplat în spitalul ăla, n-a fost ceva oficial. Eu nu am semnat nimic. Fie au trecut acolo că nu sunt în măsură să-mi dau acordul, fie au zis că am murit la naștere, fie au falsificat numele. Copilul meu nu mai există. Dacă mă întrebi pe mine – Lou a vândut-o unui cuplu bogat care nu putea face copii. Cred că asta încerca să-mi spună mexicanca.
Dădu pe gât paharul de băutură.
— Orice a fost, e o minciună și nu știu cum s-o mai dezleg. Au trecut vreo douăzeci de ani de atunci. Ar putea fi oriunde. Nu pot să bat la ușa fiecărei familii din New York în căutarea ei. Și știi ce? Poate că e mai bine așa. Uită-te la mine. Ce aș avea eu să-i ofer unui copil?
— Și… ce ai de gând să faci acum? De ce-mi spui toate astea?
— Pentru că Lou nu a făcut doar să-mi ia copilul. Mi-a furat dreptul de a lua o decizie. Eu chiar cred că eu și copilul meu am fi putut avea o viață
bună, dar el a decis că n-am dreptul să fac ce vreau.
Chipul ei era brăzdat de lacrimi și el îi simți furia din glas.
— Știu ce crezi despre mine. Ce cred bărbații ca tine despre mine. Că sunt o bețivă. O curvă.
Îl împunse cu degetul în piept.
— Dar să nu te prind că îndrăznești să mă judeci. N-am nevoie de judecata ta. Zici că ești reporter? Scrie povestea mea. Scrie tot ce ți-am zis.
Oamenii trebuie să știe. Trebuie să știe cum e omul ăsta. De ce e el în stare.
Se întoarse cu spatele la el și îi făcu semn lui Sam să îi mai aducă ceva de băut. Pete nu avea nici cea mai mică idee ce să spună, așa că lăsă cei treizeci de dolari promiși pe masa ponosită și lipicioasă și îi mai dădu zece dolari. Se ridică și plecă, fără să-și scoată din minte chipul și lacrimile ei, tot ce pătimise din cauza lui Lou.
După care mintea îi fugi la Ruth. Și ea era tot chelneriță în perioada în care îl cunoscuse pe Lou. La fel ca Bette.
Pete se gândi la toate barurile în care mersese și el să bea. La femeile care îl serviseră și la bărbații care nu-și luau ochii de la ele.
Agitația de după muncă întotdeauna era în floare la șapte seara. Un bărbat ca Lou Gallagher, un bărbat preocupat de afaceri și bani, nu ar fi observat niciodată o femeie așa ca Ruth Malone în valul acela de trupuri.
Poate că ar fi aruncat o privire în direcția ei și ar fi văzut-o ca pe oricare altă
chelneriță. I-ar fi strigat comanda peste agitația de voci, iar ea și-ar fi notat în carnețel, iar el nici măcar n-ar fi observat-o la plecare.
Dar poate că avea s-o observe odată ce agitația serii avea să se risipească.
Poate că avea să o urmărească cu privirea, să se uite la sânii ei din cămașa albă, șifonată, la fundul ei în rochia neagră, mulată, la picioarele tonifiate și VP - 162
la tocurile ieftine. După care avea să-și mute privirea de la ea, ca să se uite după cineva care să-i facă cinste cu o băutură, nu care să-l servească.
Pe la nouă, când barul deja avea să înceapă să se golească, când deja era amețit bine, poate că avea să se întoarcă la ea. Poate că avea să se uite lung la părul ei roșu auriu, la felul în care râdea și în care se mișca, la vocea ei groasă.
Poate că avea să-i lase un bacșiș mai generos decât de obicei. Poate că
avea să-i zâmbească. Poate că avea să-i cumpere ceva de băut, știind că nu avea voie să accepte.
Iar pe la zece și jumătate, când încăperea deja avea să fie o înșiruire de culori și lumini, poate că avea să-și strecoare numărul ei de telefon în portofel. Încet, ca să vadă teancul de bancnote. Avea să se ridice și să o ia de mână, avea să-i arate inelul cu sigiliu de pe degetul mic, să îi ducă mâna la gură și să i-o sărute. Cu delicatețe. Ca să-i dea de înțeles că ar fi vrut s-o sărute altundeva. Avea să o trateze ca pe o doamnă, ca și cum ar fi fost cineva special.