mă lase să stau o perioadă la ea, până hotărâm ce să fac în continuare. Am dormit pe canapeaua ei și m-a ajutat să-mi găsesc de lucru. Am fost chelneriță. Și m-a dus la amanet să-mi cumpăr o verighetă. Am decis să
spunem că sunt văduvă. Câteodată îmi sărea verigheta aia în ochi – când serveam cafea sau când strângeam mesele – și parcă uitam că nu fusesem niciodată căsătorită. Inventasem povești despre el: numele lui, de unde era.
VP - 158
Despre accidentul în care murise. La început am făcut-o pentru că trebuia să
am câteva răspunsuri pregătite, dar mai târziu… ei bine, am vrut să-i dau copilului meu un tată. Chiar și niște minciuni erau mai bune decât realitatea: un tip însurat, un copil naiv și o femeie supărată cu eter și un ac de tricotat.
— Ce aveai de gând să faci? Aveai un plan? Pentru copil?
— Aveam nouăsprezece ani și nu știam nimic despre viață, răspunse ea.
Nu aveam niciun ban. Niciun viitor. Dar vrei să știi ceva? Eram chiar fericită.
Eram mai fericită ca niciodată. Obișnuiam să vin acasă de la muncă și să mă
așez la fereastră în camera mea. Îmi întindeam picioarele pe un scăunel ca să
nu mi se umfle gleznele și îmi mângâiam burtica. Îi spuneam fel de fel de povești. Eram sigură că avea să fie fetiță. Aveam o listă de nume și îi croșetam rochițe. Eram… eram fericită, știi ce vreau să spun?
O văzu cu lacrimi în ochi, iar Pete făcu singurul lucru care îi veni în minte: îi făcu semn lui Sam să mai aducă ceva de băut.
Bette luă o gură din pahar și își suflă nasul.
— Asta te interesa să afli? Mi se pare că vorbesc mai multe despre mine decât despre Lou.
Pete se uită lung la ea și încercă să și-o imagineze ca pe o fată frumoasă, gravidă, cu un sertar întreg de haine pentru bebeluși.
— E în regulă. E… da, e în regulă.
Pete luă și el o gură de bere și o întrebă:
— Și ce s-a mai întâmplat după?
Bette oftă.
— Norocul a fost de partea mea. De-abia în ultimele trei luni am început să fac burtă, așa că am putut să continui să lucrez. Nu aveam un plan, dar știam că orice ar fi, aveam nevoie de bani. Așa că am muncit din răsputeri, încercând să strâng cât mai mulți bani. După care am născut-o. S-a întâmplat în toiul nopții. În decembrie. M-am trezit și era al naibii de frig. Iar patul era ud, așa că am știut. Eram speriată, dar și bucuroasă. M-am dus la telefonul de pe hol, am sunat-o pe prietena mea, iar ea a luat un taxi, a venit la mine și a așteptat cu mine până a venit momentul să plecăm la spital. După care a chemat din nou un taxi și m-a dus până acolo. N-a putut să rămână – soțul ei era acasă și trebuia să meargă la muncă a doua zi. În orice caz, chiar dacă
eram singură, eram bine. Mi-au dat un pat, iar asistentele au făcut cerc în jurul meu, m-au ajutat să mă dezbrac. Timp de câteva ore, totul a fost în regulă. După care s-a schimbat ceva. Durerile s-au oprit. Țin minte că eram întinsă pe spate, cu ochii în tavan, cu burta aia mare pe mine și cineva a chemat doctorul. Mâinile lui erau ca un sloi de gheață. I-a spus unei asistente să-mi dea ceva – n-am înțeles ce. Am încercat să-l întreb ce se întâmplase, dar erau pe fugă și totul s-a întâmplat atât de repede. Mi-au băgat un ac în VP - 159
venă și m-a luat cu amețeală. După care țin minte că am auzit niște țipete și am simțit durerea aceea – de parcă cineva m-ar fi rupt în două, zise ea, privind în gol, pierdută în amintiri. După care am auzit un copil plângând.
În clipa aceea îl înșfacă, își înfipse unghiile în pielea lui Pete, se lipi de el, iar el îi simți respirația amară și vorbi din nou.
— Chiar a fost un copil. Mi-am auzit copilul plângând.
Vorbi cu lacrimi în ochi, după care îi dădu drumul, se lăsă pe spate și spuse cu o voce seacă:
— Iar când m-am trezit, l-am văzut pe Lou la căpătâiul meu, cu flori în brațe.
— Cum de te-a găsit?
— Oh, probabil că și-a pus oamenii să sune la toate spitalele din zonă. Știa când trebuia să nasc. Sau poate că avea oameni plătiți prin toate spitalele care să-l anunțe despre mine. Când ai bani, orice e posibil. Nu știu cum m-a găsit, dar m-a găsit. Să știi că nici măcar nu m-am speriat când l-am văzut.
Copilul era tot ce mă interesa. El mi-a zâmbit, iar eu l-am întrebat: „Ai văzut-o? Cum e?” Ți-am zis, eram sigură că e fetiță. Dar el m-a luat de mână, s-a uitat în ochii mei și am știut că ceva nu era în regulă, așa că am început să
plâng. Chiar înainte să apuce să spună ceva, deja eram cu ochii în lacrimi.
După care mi-a spus ce făcuse. Mi-a zis: „Iubito, nu avem nevoie de un copil care să ne încurce planurile. Nu-ți face griji. I-am găsit o familie frumoasă
care să-i poarte de grijă”. Mi-a luat câteva secunde să înțeleg ce-mi spunea.
După care m-am năpustit asupra lui – am început să dau în el, să-l zgârii, să
urlu. El m-a ținut imobilizată până a venit asistenta. Încercam să ajung la el, iar ea mă tot trăgea înapoi, ca să mă oprească. Apoi a chemat doctorul și mi-au făcut o injecție, iar când m-am trezit, eram singură.
Pete îi lăsă câteva clipe de tăcere, după care o întrebă pe un ton duios:
— Și ce s-a ales de tine? După episodul acesta?
— Am zăcut zile întregi pe patul de spital, zise ea. Nu puteam să mă
opresc din plâns. Îl așteptam pe Lou să vină la mine. Să mă sune. Să-mi spună că nu era adevărat, să-mi spună unde era copilul. Dar nimic. Le-am rugat pe asistente – le-am implorat – să mă ajute. Să afle unde era copilul meu. Majoritatea m-au ignorat. Una dintre ele, o mexicancă simpatică, mi-a șoptit la ureche că era cel mai bine să uit de copil. Că nu aveau niciun document pentru ea. Am întrebat-o ce voia să spună, dar n-a vrut să-mi răspundă, iar asta e tot ce am știut vreodată. După povestea asta, n-am mai mâncat. Nu puteam să mănânc nimic. Mi-au spus că dacă nu mănânc aveau să mă trimită la secția de psihiatrie. Nu mă interesa. Din partea mea, ar fi putut să mă arunce de pe Brooklyn Bridge. În cele din urmă, am încetat să
mai vorbesc și m-au dus la balamuc. Am stat cinci luni acolo.
VP - 160