Aveau să urmeze alte întrebări, desigur. Întrebări care durau ore întregi, analizând în detaliu tot ce se întâmplase în noaptea aceea. Poate că nu închisese ușa după ea. Poate că încurcase orele. Nu-i dădeau o clipă pace, încercând să o prindă la înghesuială, să o enerveze. Teama îi dădu un gol în stomac ca de foame. După care schimbară tactica.
— Ruth – pot să-ți spun Ruth? Mackay nu așteptă niciun răspuns din partea ei. Ai să ne spui ceva? Te supără ceva?
Ruth se uită lung la el și dădu din cap că nu.
— Ești sigură? Vezi tu, avem câteva dovezi noi. Care ne-au trezit unele…
bănuieli despre declarația ta. Ești sigură că nu ai nimic de spus?
Ruth dădu din nou din cap. Încercă din răsputeri să păstreze contactul vizual.
Vocea lui Mackay era liniștitoare, persuasivă. Devlin se duse la fereastră, își scoase o țigară și îl lăsă pe celălalt bărbat să vorbească.
— Știm și noi că se mai întâmplă accidente. Copiii fac prostii, nu te ascultă
mereu. Poate că ai vrut să le dai o palmă. Și poate că lucrurile au scăpat de sub control. Din greșeală. I se poate întâmpla oricui.
Ruth simți fiori pe șira spinării. Dar vorbele lui îi aduseră și o mică
ușurare.
VP - 170
Într-un final. Se ajunsese la asta. Acuzația era lucrul de care îi fusese cel mai teamă și acum, că se ajunsese la asta, prinse curaj să lupte.
— Crezi că mi-am rănit copiii? Crezi că i-am omorât?
Urmă o pauză și simți privirile lor îndreptate asupra ei.
După care auzi din nou vocea aceea liniștitoare.
— Ruth… orice s-ar fi întâmplat, spune-ne. Nu e prima oară când se întâmplă. Știm că se mai întâmplă.
Ruth nu spuse nimic.
— O să fie mai bine pentru tine dacă mărturisești. Ce spui? Ruth?
∵
Trecuseră patru zile de la discuția lui cu Devlin din McGuire’s, iar Pete simțea nevoia să vorbească din nou cu Ruth. Nu se putea gândi la Salcito, la Gallagher, la Devlin – fără să se lovească de privirea ei animalică, de buzele cărnoase. Trebuia să vorbească cu ea pentru că nu mai suporta să nu o facă.
Deja îi învățase tabieturile. Joia mergea la Gloria’s. Doar ea și Jim Beam –
și cele două umbre din spatele încăperii, mereu cu ochii pe ea, așa că trebuia să acționeze înaintea lor.
Își făcuse un plan: avea să se strecoare la bar, Ruth avea să-i observe cu coada ochiului silueta subțire, la fel ca celelalte siluete, și avea să-și scoată
pachetul de țigări pentru ca el să vină cu bricheta.
Poate că nu avea să-l recunoască. Poate că la început aveau să vorbească
despre tâmpenii. Despre bar. Despre vreme. Despre echipa Giants.
Într-un mod perfect natural, de parcă nu fusese totul plănuit, și poate că
avea să se simtă asemenea unui câine care ochește măcelăria de peste drum și se întreabă dacă nu cumva foamea și norocul l-ar putea împinge să
traverseze în siguranță strada aglomerată. Doar că Ruth avea să se uite lung la el și să își stingă țigara Lucky pe jumătate fumată.
— Îmi aduc aminte de tine, avea să spună ea cu o voce rece, clătinându-se pe scaunul de bar. Ce vrei?
Nu știa ce să-i răspundă. Îi era teamă de ea, iar ea avea să-i simtă teama, la fel cum simțise și el clipa în care ea preluase controlul, când ridică
privirea și se uită fix în ochii lui, iar Pete încercă să nu se arate speriat.
Încercă să se gândească la soțul ei, la Devlin.
Dar el avea să se piardă în fumul ei strălucitor, iar ea avea să simtă acest lucru.
Așa că avea să dea paharul pe gât și să îl arunce pe bar și să sară de pe scaun de parcă ar fi plutit pe gheață.
— Hai, domnule Misterios.
— Poftim?
VP - 171
— Hai să mergem. Băutura e mai ieftină la mine acasă – avea să-i arunce o privire urâtă lui Hud, dar avea să se scarpine pe față, să îi arunce un zâmbet și să-și vadă în continuare de treaba lui – și poți să-mi povestești ce vrei tu.
