Capitolul 11
Caseta se opri, iar Pete aprinse veioza. Devlin avea dreptate: minciuna despre mâncare fusese una de-a dreptul stupidă.
Și, după toate cele văzute și auzite, Ruth Malone nu era o femeie proastă.
Aproape că auzea vocea lui Friedmann în minte, încercând să-l conducă în direcția cea bună. Și? Ce înseamnă asta? Nu e o femeie proastă. Nu ar spune niciodată o minciună stupidă.
Dintre toate lucrurile despre care ar fi putut să mintă, de ce tocmai asta?
Autopsia concluzionase că la ultima masă Cindy mâncase paste. Devlin găsise o cutie de paste în gunoi și o farfurie de paste în frigider. Pusă față-n față cu dovada, ce rost avea să insiste cu atâta vehemență că le dăduse altceva de mâncare?
Cu chipul machiat și lipsa ei de suferință, minciuna aceea îi dădu de bănuit că era ceva mai mult la mijloc, ceva ce nu reușea să înțeleagă. Ceva ce-i scăpase lui Devlin.
Spre dimineață, Pete reuși să ațipească și se trezi din nou pe la opt. Se îmbrăcă în grabă și traversă coridorul pe vârfuri ca să ajungă la baia pe care o împărțea cu tipul de la 5A. Quentin – Pete nu știa exact dacă era numele sau prenumele lui – era un profesor de teologie pensionat, din Anglia.
Semăna la voce cu James Mason și asculta adesea înregistrări cu discursurile lui Churchill din timpul războiului la un gramofon micuț, iar uneori scotea câte un țipăt noaptea. În unele dimineți, Pete trebuia să se strecoare printre sticlele goale de gin aliniate la ușa lui.
Se spălă, se bărbieri, își luă notițele și fotografiile, se urcă în mașină și porni la drum, încercând să-și limpezească gândurile. Îi reveneau în minte aceleași veșnice întrebări: Dacă spune adevărul? Și: Dacă Devlin se înșală în privința ei?
Merse cu mașina spre apartamentul lui Ruth, opri la 72nd Drive și parcă în spatele mașinii de poliție. Chiar dacă mulțimea de oameni se risipise, pe ici, pe colo încă mai erau câțiva reporteri la datorie. Trecuseră mai bine de două
luni de la moartea copiilor, iar subiectul încă făcea știrea zilei. Ruth încă era știrea zilei. Rămase în mașină și fumă două țigări, încercând să se hotărască
ce să facă.
Și se întâmplă exact ce aștepta, fără să știe.
Un taxi opri în fața lui și Gina Eissen coborî din mașină. Era îmbrăcată cu o rochie șifonată, cam strâmtă și avea cearcăne mari sub ochi. În timp ce se întoarse să-și ia haina și să scoată banii de taxi din geantă, Pete ieși din VP - 118
mașină. Gina tresări când auzi portiera, dar nu ridică privirea. El trecu pe lângă ea și îi întinse șoferului o bancnotă de cinci dolari.
— Ajung?
Șoferul dădu din cap că da, își luă la revedere și plecă.
Când Pete se întoarse cu fața spre Gina, aceasta încă mai cotrobăia prin geantă. Își scoase o țigară și o brichetă pe care încercă în zadar să o aprindă.
Pete aprinse bricheta lui și, în cele din urmă, Gina ridică ochii spre el. Avea pielea uscată și buzele crăpate.
— Ce vrei?
— Vreau stăm puțin de vorbă.
Femeia refuză și făcu un pas în spate.
— Da, cum să nu. Am văzut ce ai scris în ziare. Cum ai vorbit despre ea.
Nu vreau să vorbesc cu tine.
— Stai puțin, nu pleca.
Gina își văzu de drumul ei.
— Te rog. Îmi pare rău.
Gina se opri.
— Îmi pare rău.
Se întoarse spre el și întrebă:
— De ce?
Pete făcu un pas în față. Și încă un pas. Gina nu se dădu înapoi.
— M-am tot gândit și…
Nu știa cum să continue.
Gina rămase locului, sprijinită pe un șold, suflându-i fum de țigară în față.
— Poate că m-am înșelat.
— Adică?
— Poate că m-am înșelat în privința doamnei Malone. În privința a tot.
— Cred și eu, zise ea, nervoasă. Normal că te-ai înșelat. Te înșeli. În privința a tot.