Pete își imagină vocea ei suavă în întuneric, râsul ei, șoaptele ei. E mai frumos așa, în întuneric, nu-i așa, iubitule? Pentru că – zise ea, mângâindu-l
– nu știi niciodată de unde vine următoarea mișcare – plimbându-și limba pe trupul lui – nu-i așa? Și începu să râdă când văzu că el deja nu mai putea spune nimic, se dezbrăcă de rochie și de chiloți, dar nu și de dresuri, pentru că nu era nimic mai plăcut decât senzația de mătase care alunecă pe piele, iar dacă aceasta avea să fie cea mai memorabilă noapte din viața lui, trebuia să îi antreneze toate simțurile.
Pete îi auzi gâfâind, îl auzi implorând și gemând de plăcere și glasul ei sub forma unei întrebări greu de descifrat. După care se auzi un icnet de sus, un
„da, da, așa, acolo, da”, iar patul scârțâi când terminară împreună, el cu un
„oh, Dumnezeule, ah, da, da”. Se ridică din nou, iar de data aceasta el nu mai stătu pe gânduri și i-o spuse fără să mai fie nevoie să îl întrebe: „Da, ești cea mai bună, cel mai tare sex din viața mea, iar ea se năpusti pe el, iar el țipă în părul ei, în gâtul ei, iar ea îl strânse și mai tare când îl simți cum se cutremură, când termină în ea și apoi rămase nemișcat”.
Ruth se trezi și rămase tăcută, în timp ce el dormea cu brațele în jurul ei.
Își plimbă degetele prin părul lui de pe brațe și se cuibări lângă trupul lui cald, gândindu-se la ce avea să-i spună Ginei mai târziu. Sărmana Gina, care probabil ieșise în oraș cu Mick, la o friptură ieftină la Arnie’s, apoi Mick se arunca pe ea roșu la față și cu răsuflarea tăiată, în timp ce Gina gemea și suspina sub greutatea lui. Avea să-i spună: „M-am trezit cu el, dar cu gândul la tine!”, la care aveau să râdă ca două fetișcane. Gina avea s-o întrebe: „E
chipeș?”, iar Ruth avea să-i răspundă „Da, sigur, brunet ca Elvis, cu ochii lui Paul Newman sau mai știu eu cine”, după care avea să-și spună: „Ce mai contează?”
Se întinse ușor, cu zâmbetul pe buze, pentru că îi spusese că fusese cel mai tare sex din viața lui.
Își dăduse toată silința, îl mângâiase, îi purtase degetele spre părțile trupului ei pe care știa că voia să le exploreze, îl lăsase să îi miroasă părul VP - 101
proaspăt spălat, încheieturile parfumate, respirația ei proaspătă – nimic ciudat, nimic greșit – până ce îi spusese că o vrea.
Nu suporta să fie singură. Nu putea să stea singură. Și era atât de înnebunit după ea, cu siguranță nu mai avea să plece, nu?
Așa că închise ochii și îl visă spunându-i că o iubește, că vrea să îi poarte de grijă. Se trezi din nou când îl simți dezvelindu-se, îmbrăcându-și hainele și apoi îi șopti, de parcă ar fi fost în biserică, ușurat că trebuia să se ducă
acasă, că cei mici aveau să se trezească în curând, că doar știa că e un bărbat însurat, de ce se supăra acum, că petrecuseră o seară frumoasă împreună și că avea să o sune mai încolo, bine?
Dar plecă fără să îi ceară numărul de telefon, îl auzi trântind ușa în urma lui, îl auzi pornind mașina, iar ea rămase în penumbră, în lumina difuză care venea din sufragerie, nemișcată, țeapănă, de parcă ar fi putut cumva să
păstreze căldura lui dacă nu se mai mișca. După care își făcu curaj și coborî privirea.
Își văzu abdomenul gol, lăsat, vergeturile, coapsele cu coajă de portocală, erupția de pe coapsă, câteva fire de păr la gleznă, sânii căzuți de-o parte și de cealaltă și mirosul acela bolnăvicios, murdar.
Fix ca o cățea în călduri, așa-i?
Fix ca o curvă.
Era dezgustătoare.
Era un monstru.
Își strânse genunchii la piept și se culcă pe o parte. Deja își dăduse seama că polițiștii îi ascultau telefonul, poate avea microfoane în tot apartamentul, așa că rămase în tăcere pentru că nu voia să le dea satisfacția de a o auzi plângând.
Tot ce putea să facă era să stea acolo, ascunsă și să spere că, într-o bună
zi, cel mai bun sex din viața unui bărbat să fie un motiv suficient de bun ca să
îl facă să rămână cu ea. Pentru că nu suporta să fie singură. Pentru că nu avea ce altceva să ofere.
VP - 102
Capitolul 10
Pete îl sună pe Devlin să îl invite la prânz. Își dădură întâlnire la Tony’s la fel ca data trecută. Nimic nu se schimbase: Devlin ajunse mai târziu și fără
să-și ceară scuze, iar când începură să stea de vorbă, se arătă la fel de sigur și încrezător în sine, ceea ce Pete nu mai văzuse niciodată la nimeni altcineva. Pete îi spuse că stătuse de vorbă cu Frank: Devlin mormăi ceva, mestecând la cotletul de porc.
— Pare un om bun. Necăjit de tot ce s-a întâmplat cu familia lui. Mi-a povestit despre mișcările sale din zilele de dinainte ca cei mici să…
— Mișcările sale? întrebă Devlin, râzând. Să înțeleg că te-ai uitat la seriale polițiste, puștiule? Nu crezi că l-am luat deja la descusut? E o pierdere de timp, Wonicke. Lasă tu alibiurile și „mișcările” în seama noastră și ocupă-te de treaba ta.
După care se uită lung la el și spuse:
— Frank Malone e un amărât care și-a pierdut soția și copiii. E tată.
Ascultă-mă pe mine, care și eu sunt tată – nu le-a făcut niciun rău copiilor.
Nu e el în stare de așa ceva.
Își împinse farfuria și se șterse la gură.
— Și, oricum, o dăduse în judecată pentru custodia copiilor. Voia ca cei mici să meargă să locuiască cu el. Și probabil că ar fi avut câștig de cauză –
are un loc de muncă stabil, duce o viață liniștită. Spre deosebire de ea. Ce motive ar fi avut să-i omoare când el voia să locuiască toți împreună? Nu, ea e de vină. Știu eu mai bine.
Pete schimbă subiectul.
— Ultima oară când ne-am întâlnit, mi-ați spus că aveți un martor care a sunat-o pe doamna Malone la două dimineața, în noaptea în care au dispărut copiii, și că nu a răspuns nimeni la telefon.