— Îmi imaginez, răspunse Pete. Să știți că m-am mai gândit. Aș vrea să vă
iau un interviu, dumneavoastră și doamnei Malone. Genul acesta de interviuri sunt de mare interes, e important ca imaginea lui Cindy și a lui Frank Jr. să rămână vie în mintea oamenilor. Poate că o să trezească amintiri
– cine știe, poate apar martori noi. E o strategie care a mers în trecut.
— Chiar așa?
— Ah, da, sigur. De multe ori, oamenii nu-și dau seama cât de importante sunt unele mici detalii. Nu-și dau seama că, uneori, și simplul fapt că nu au văzut nimic este o informație folositoare.
Frank părea confuz, așa că Pete continuă.
— Ați putea s-o întrebați pe… pe doamna Malone dacă ar fi dispusă să
stăm de vorbă?
— O să încerc. Dar uneori e groaznic de încăpățânată.
Pete îi întinse o monedă.
— Nu vreți s-o sunați? Poate acceptă să vină chiar acum.
Frank ezită.
— Un interviu cu amândoi ar putea face diferența. Nu se știe niciodată.
Două minute mai târziu, Frank se întoarse la masă.
— Nu e acasă.
VP - 92
— Bun. Hai să începem fără ea. Povestiți-mi despre zilele de dinaintea…
dispariției copiilor. Pe data de 12, 13 – mai știți ce s-a întâmplat atunci?
— Am discutat deja cu polițiștii despre asta, oftă Frank.
— Știu, domnule Malone. Dar trebuie să creăm un context pentru cititorii noștri. S-ar putea să fie util.
— Bine, fie. Luni și marți am fost liber. Luni am dus copiii în parc. Pe data de 12.
— S-a întâmplat ceva ieșit din comun în parc?
— Frankie a căzut la joacă, s-a zgâriat la genunchi. La asta te referi?
— Ați stat de vorbă cu cineva? Ați văzut ceva ciudat? Sau cineva care să le dea târcoale copiilor?
— Nu, deloc. Am văzut-o pe Nina Lombardo cu copiii ei. E vecină cu Ruth.
Ne-am salutat. Și am stat de vorbă cu tipul de la magazinul cu înghețată. Le-am cumpărat înghețată copiilor.
— După care i-ați dus înapoi acasă la doamna Malone?
— Am trecut mai întâi pe la mine. Tocmai ce m-am mutat, am vrut să le arăt copiilor unde locuiesc. Le-am dat să bea niște lapte și i-am lăsat să se uite la televizor cât timp am făcut curat. După care i-am dus la Ruth pe la șase, șase și jumătate.
— Cum vi s-a părut ea?
— Adică?
— Adică vi s-a părut bine dispusă? Ați vorbit?
— Nu prea.
Mai luă o gură de suc și mestecă gheața între dinți. Aruncă o privire prin restaurant, după care rămase cu privirea ațintită spre geam.
Pete se apropie de el.
— Pun pariu că s-a supărat că cei mici și-au murdărit hăinuțele jucându-se prin parc, nu-i așa? Eu, unul, mereu mă întorceam acasă cu noroi pe pantofi și pe haine. Ce se mai supăra mama pe mine…
Frank schiță un zâmbet timid.
— Ruth nu suporta să îi vadă murdari. I-am spus că sunt și ei copii, dar s-a supărat foarte tare. I-a spus lui Frankie să se ducă la baie că acum trebuia să o spele pe Cin pe cap și să îi dezinfecteze zgârietura lui Frankie. Părea nervoasă. De parcă ar fi fost o corvoadă.
— Se supăra adesea?
— Pe copii?
— Da – obișnuia să țipe la ei? Să îi bată?