După care dădu pe gât ceaiul rece și se ridică în picioare, un munte de om în fața ferestrelor luminoase.
— Și ca să știi și tu, domnule Wonicke, zise el, privindu-l drept în ochi, avem mai multe piste promițătoare și tu vei fi primul care o să afle când vom merge să o arestăm.
Își trase cureaua peste burtă și își îndreptă cravata.
— Și acum mă duc să o dau în vileag pe curva aia, spuse el, după care plecă de la masă, lăsând în urma lui să răsune acel cuvânt ca o palmă peste față.
∵
În dimineața următoare, Pete se trezi devreme. Rămase întins pe pat, cu gândul la Ruth Malone. La imaginea ei captivă în spatele ferestrei. La felul în care se uitase la el. Nu-și putea scoate din minte imaginea ei: genele ei căzute, buzele roșii. Se înfierbântă cu gândul la ea și simți o durere apăsătoare în piept.
După care își aminti de încăpățânarea lui Devlin de a găsi un martor.
Părea atât de sigur în privința ei. Atât de încrezător. Iar Pete era atât de nesigur.
În cele din urmă, se ridică din pat, se îmbrăcă și bău un pahar de lapte.
După care se întoarse pe 72nd Drive, bătu din nou la ușa doamnei Malone și, din nou, nu primi niciun răspuns. Îi scrise un nou bilețel pe care i-l lăsă în cutia poștală, alături de cartea lui de vizită, după care se întoarse în mașină
și rămase acolo, păzind clădirea mai bine de o oră. Nu văzu pe nimeni intrând sau ieșind, nu observă nicio mișcare la ferestrele de la primul etaj.
Calculă distanța dintre ferestre și pământ, își aminti de ce îi spusese Quinn: că Frank credea că cei doi copiii se cocoțaseră singuri pe geam.
VP - 83
Și așa îi veni în minte Frank. Dacă tot nu reușea să obțină un interviu cu doamna Malone, de ce să nu încerce să vorbească cu soțul ei?
Se întoarse la birou și dădu telefon la aeroport și, după ce fu mutat de la un supervizor la altul, află că Frank ieșea din tură la ora patru. La trei și patruzeci, Pete era deja în parcare, așteptând. În cele din urmă, îl zări pe Frank ieșind din clădire și mări pasul ca să îl oprească din drum.
— Domnule Malone?
— Da? Frank își duse mâna la față ca să-și protejeze ochii de razele soarelui.
— Numele meu este Pete Wonicke, de la ziarul Herald. Vreți să-mi acordați câteva minute din timpul dumneavoastră?
Frank coborî mâna și aruncă o privire în jurul lui.
— Aici?
— Vă invit la o cafea. Haideți să ne întoarcem spre Kew Garden Hills și să
oprim la o cafenea.
— Da… sigur. De ce nu?
Frank părea puțin zăpăcit.
— Perfect. Vă sunt recunoscător, domnule Malone. Aceea e mașina dumneavoastră? Vă urmez. Dacă vă iese o cafenea în cale, trageți pe dreapta.
Sunt în spatele dumneavoastră.
Frank îl privi ușor pierdut, după care își drese glasul.
— E… e un… local Marty la ieșirea de pe autostradă. E bine acolo?
— Desigur. Sunt în spatele dumneavoastră, zise Pete care deja o luase la fugă spre mașina lui.
∵
Marty era un restaurant mare, cu aranjamente cromate și o tejghea lungă
cât toată încăperea. Pete îl conduse spre o masă din colț, mai departe de bucătărie și de agitația de la tejghea.
O chelneriță veni să le aducă două meniuri, iar Frank îi zâmbi.
— Bună, Lisa. Vreau un cheesburger și cartofi prăjiți. Și o Coca-Cola.
— Sigur, scumpete. Și pentru tine?
— Doar o Coca-Cola, te rog.
— Vă aduc imediat băuturile.
Îi făcu cu ochiul lui Frank și se îndreptă spre bucătărie, legănându-și șoldurile și părul în urma ei. Frank nu păru să observe; rămase cu privirea ațintită spre masă, trăgându-și pielițele de la unghii.
— Veniți des aici?
— Ce zici?
