— Nu, zise Lawrence pășind încet. Se apropie din nou de Charles. Un cuplu german intră în încăpere, tropăind pe pardoseală, iar ei începură să vorbească în șoaptă. Nu-ți cer să fii nepoliticos. Îți cer doar să te comporți mai puțin ca un copoi, mereu la câțiva centimetri de fundul lui Franny, mereu în spatele ei.
— Fundul tău e singurul în spatele căruia aș vrea să fiu.
— Nu încerca să fii drăguț cu mine acum! Sunt furios pe tine.
Charles se gândise adesea că, dacă ar fi avut motivația sau banii necesari pentru a putea fi conceput un copil biologic – un băiat sau o fată provenind din sperma lui Lawrence – el nu s-ar fi simțit atât de contrariat. Cum să nu iubească pe cineva care avea un astfel de chip?
— Îmi pare rău, zise Charles. Îmi pare rău. Știu că sunt neatent când mă aflu în preajma ei. Tu ești mult mai important pentru mine, îți jur.
Nu era prima dată când aveau această discuție, dar întotdeauna îl surprindea pe Charles. Din fericire, el știa foarte bine ce avea nevoie să audă Lawrence. Dacă îl credea sau nu era altă poveste.
Uneori îl credea, alteori nu. Depindea atât de mult de dispoziția lui Lawrence, de ora din zi, de cum decursese cea mai recentă partidă
de sex – dacă fusese memorabilă sau doar acceptabilă. Lawrence închise ochii. Auzise tot ce simțea nevoia să audă.
— În regulă. Cred că suntem amândoi tensionați, înțelegi? Asta e, nu crezi? Nu simți, pur și simplu? Se înfioră, iar Charles se înfioră și el, de parcă un vânt înghețat și-ar fi făcut drum prin studio.
— Desigur, zise Charles.
*
Franny nu-și împachetase haine pentru exerciții fizice, dar, din fericire, purta același număr ca și Carmen la pantofi, așa că
împrumută de la ea o pereche de adidași, iar Carmen era atât de fericită să o poată ajuta în această privință, încât părea că era în 127
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
stare să leviteze. Fran purta pantaloni strânși pe corp și un tricou în care îi plăcea să doarmă, chiar dacă acesta avea mici găuri pe linia gâtului. Părul ei era prea scurt pentru a-l prinde într-o coadă de cal, dar nu voia să-i acopere fața (Franny se imagina mișcându-se la fel de rapid ca surorile Williams, țâșnind dintr-un colț al terenului de tenis în celălalt), așa că își mai adusese cu ea și banda neagră
elastică pe care și-o punea pe cap atunci când se spăla pe față.
Antoni Vert stătea după pupitru, chiar în spatele recepționerei. La fel ca în fotografie, purta o șapcă de baseball trasă în jos pe frunte. O
pereche de ochelari de soare reflectorizanți îi atârnau în jurul gâtului pe o bandă de neopren. Chipul lui, deși i se păruse mai lat după ce îl văzuse atât de des pe ecranul televizorului, încă i se părea lui Franny la fel ca al unui actor hispanic – gropița din bărbie, părul negru. Zâmbi și se apropie grăbită de pupitru.
— Bună, domnule Vert, Antoni, e o mare plăcere să te cunosc!
zise Franny, întinzând mâna dreaptă spre el, în timp ce cu stânga își ținea adidașii împrumutați de la Carmen.
Antoni se răsuci de mijloc și îi făcu semn spre ceasul de perete.
— Ai întârziat.
— Oh, chiar așa? Franny clătină din cap cu o expresie dezolată.
Îmi pare atât de rău! Mă tem că încă ne mai familiarizăm cu drumurile accidentate de pe insulă.
Franny găsise această scuză știind foarte bine că Mallorca avea cele mai clare marcaje pe autostrăzi dintre toate locurile în care fusese ea până atunci, indicatoare gigantice cu tot felul de săgeți și o mulțime de spațiu. Regalul „ne” părea să-i fi salvat însă cauza, de parcă ar fi dat vina pe un șofer invizibil pentru întârzierea ei.
— Începem acum, zise el. Ai nevoie de o rachetă, nu?
— Oh, așa e! zise Franny.
Gemma avea un dulap plin cu echipament sportiv, desigur.
Fusese o persoană foarte activă și sănătoasă. Existau probabil și schiuri de cross undeva în casă – doar în caz că pământul s-ar fi 128
- EMMA STRAUB -
oprit din rotația în jurul propriei axe și munții ar fi fost brusc acoperiți cu un strat fin de zăpadă albă.
— E în mașină! Îi făcu semn cu adidașii lui Antoni și apoi se năpusti afară, în parcare. Mă întorc imediat!
Franny își lega șireturile în timp ce Antoni aștepta, iritat în mod evident de întârzierea ei. Ce mai conta că lecția costa trei sute de euro? Franny alese să renunțe la calcule. Era o experiență neprețuită
pe care și-o făcea cadou singură – un cadou care nu putea fi cumpărat oricând și oriunde. Își făcu un nod dublu, încercând să-și aducă aminte când purtase ultima dată adidași. Probabil că prin 1995, când ea încerca să-și recapete silueta după nașterea Sylviei, făcând exerciții Buns of Steel în living.
— Sunt gata.
— Vino! zise Antoni.
Deschise ușa și așteptă ca Franny să treacă prima. Ea trebuia să se apropie destul de mult de trupul lui ca să poată trece, așa că merse pe lângă el pășind lateral, ca un mic crab fericit.
Terenurile de tenis păreau și mai aglomerate odată ce se afla de cealaltă parte a gardului. La televizor arătau mereu enorme, cu acele trupuri tinere și suple alergând de colo colo, dar, în realitate, un teren de tenis nu era foarte mare. De fapt, terenurile erau atât de aproape unul de altul, încât Franny își făcea griji că ar fi putut lovi mingile altor jucători, sau chiar mai rău de atât, fețele altor jucători.
Din fericire, Antoni continuă să meargă până ce ajunseră la ultimul teren din rând – care avea câteva saltele de la cei mai apropiați vecini, un băiat de vreo doisprezece ani și antrenorul acestuia.
— Deci, știi cum să joci?
