Bobby plăti la casă, aruncând pe tejghea în ultima clipă și un pachet de gumă de mestecat. Contul lui bancar era atât de aproape de zero, încât plătea fiecare obiect cumpărat ținând degetele încrucișate, dar de data asta nu avea astfel de probleme. New York avea să fie ideal o vreme, măcar până ce se mai punea pe picioare.
Putea să-și întâlnească prietenii la cină – probabil doar la cină. Unii dintre ei aveau să-i propună fel de fel de afaceri, iar de această dată
el nu se gândea să-i refuze. În New York, douăzeci și opt de ani însemnau mult mai puțin decât în Florida. Numai unul dintre prietenii lui avea un copil. Bobby coborî privirea spre mâna lui liberă și văzu că tremura. Așteptă să se calmeze înainte de a se întoarce lângă ai lui.
Bobby se așeză și Sylvia ridică ochii spre el, zâmbitoare. Chipul ei relaxat exprima satisfacție. Luase cea mai bună decizie, era sigur de asta.
— Dă-mi niște gumă, îi spuse Sylvia, iar el întinse pachetul spre 253
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
ea.
*
Înainte de îmbarcare, Jim mai făcu o ultimă plimbare, pentru a-și dezmorți picioarele. Cu toată agitația din ultima vreme, uitase să-și mai facă griji în legătură cu întoarcerea acasă. Chiar dacă Franny părea să tolereze și chiar să răspundă la mângâierile sale, slujba lui rămânea pierdută la întoarcerea acasă. Avea doar șaizeci de ani.
Doar șaizeci! Jim începu să râdă. Își aminti când șaizeci i se părea la fel de mult ca optzeci. Părinții lui avuseseră șaizeci de ani. Pe toți dracii, bunicii lui avuseseră șaizeci de ani. Iar acum avea și el vârsta asta, pur și simplu.
Jim nu voia să meargă în croaziere sau să învețe să joace golf. Nu voia să se trezească la un moment dat că pantalonii lui erau prea scurți și cravatele prea subțiri sau prea late. Jim merse destul de departe fără a fi nevoit să arate biletul și să treacă din nou pe la filtrul de securitate, apoi se întoarse. Trecu pe lângă niște familii de spanioli care așteptau cu bagajele împrăștiate în jurul lor, de parcă
ar fi fost la cafenea, fără nicio grijă. Niciun copil nu era în lesă.
Aeroportul era mai lung decât un teren de fotbal, iar Jim trebui să
mărească pasul pentru a fi sigur că avea să ajungă la timp pentru îmbarcare. Franny se enerva atât de rău pentru cel mai mic fleac –
probabil că avea să o găsească pe același scaun, dar, dacă se aglomerase cumva și pasarela era gâtuită de pasageri, era posibil să
o găsească în picioare, făcându-și vânt cu biletul și uitându-se după
el prin mulțime. Și Jim tocmai asta încerca să evite. Nu mai voia să o enerveze pe Franny niciodată. Iuți pasul și mai mult – aproape alergând de data asta. Spaniolii din jurul lui – oameni care mergeau liniștiți la pas – se uitau la el cu interes.
Poarta lor era la douăzeci de metri în față. Se formase deja o coadă ordonată, ceea ce însemna că pierduse anunțul de îmbarcare.
Franny și copiii nu erau acolo unde îi lăsase și își înălță gâtul pentru a vedea unde plecaseră. Merse până la jumătatea rândului – de 254
- EMMA STRAUB -
parcă ar fi avut nevoie să se apropie la câțiva centimetri de fiecare grup pentru a-și recunoaște familia, când o observă în cele din urmă
pe Franny stând singură într-o parte.
— Îmi pare atât de rău, zise Jim. Se uită peste tot. Unde sunt copiii?
— În avion, zise ea, punându-i mâna pe braț.
— La naiba, nu mi-am dat seama că ne îmbarcăm atât de repede.
Jim era teribil de agitat, mai ales când o vedea pe Franny atât de calmă.
— E în regulă, zise ea. Nu vor pleca fără noi. Coada se făcea tot mai lungă, iar Franny îl luă pe Jim de braț, ghidându-l cu blândețe către capătul rândului. Inima lui bătea la fel de iute și transpira abundent, brațele îi erau fierbinți. Fruntea lui era udă de sudoare.
Așteptară ca rândul să se micșoreze, ceea ce se și întâmplă. Unul câte unul, călătorii din fața lor se îmbarcară în avion, îndesându-și valizele în compartimentele spațioase de deasupra scaunelor. Jim și Franny erau printre ultimii care se îmbarcau, dar scaunele lor erau tot acolo – goale, așteptându-i. Franny se așeză pe locul ei și își îndesă geanta sub scaunul din față. Așteptă cu mâinile în poală ca Jim să se așeze și el. În ciuda circumstanțelor, era încântată că
Bobby se întorcea la New York cu ei, micile ei rățuște urmând a locui sub același acoperiș pentru încă o vreme. Ea trebuia să aibă
grijă să nu-și răsfețe fiul, să-l trateze ca pe un adult și să pretindă un comportament de om matur din partea lui, iar pe Sylvia nu avea să
o întrebe prea multe despre ce se întâmplase cu Joan. Inima era un organ complex la orice vârstă. Existau mai multe șanse ca adolescenții să sufere din cauza unei decepții sau a unei iubiri neîmpărtășite decât să fie loviți de un autobuz.
Orice era posibil.
Problema lui Bobby era că nu fusese motivat să lupte – Carmen era o alinare pentru el, un stâlp de susținere. Acum, că ea îl părăsise, el trebuia să-și folosească propriile puteri. Era pe 255
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
picioarele lui. Franny își spuse că asta era valabil pentru toți patru într-o oarecare măsură. Jim avea nevoie să găsească o cale de a-și umple zilele; Sylvia trebuia să se reinventeze ca studentă. Bobby trebuia să învețe cum să fie un adult responsabil. Franny însăși trebuia să-și găsească propriile insulițe pe care să le populeze cu mâncare și dragoste și cuvinte. Trebuia să-și ierte soțul fără să uite ce făcuse acesta. Nu, nu trebuia să o facă, ci mai degrabă își dorea să
o facă.
Jim se pregătea pentru lungul zbor – avea ochelarii de citit deja puși pe nas, ținea o carte în poală, iar în buzunarul scaunului din fața lor era o carte de rezervă. Probabil că pe undeva erau și un pliant cu integrame, împăturit, și un pix. Pielea din jurul ochiului său avea acum doar o nuanță verzuie de olivină – piatra sa astrologică. Vânătaia se estompa în fiecare zi și în scurt timp avea să
dispară complet. Motoarele vuiau și avionul începu să înainteze pe pistă. Oamenii cu veste portocalii și indicatoare se îndepărtaseră de aeronavă, îndreptându-se spre următoarea cursă. Franny își împleti degetele cu degetele lui Jim și păstră întreg ghemul de mâini în poala ei. Jim se aplecă în față ca să se uite pe geam la aeroportul rămas în urma lui și la pista lungă și bine întreținută. În stânga lor erau munții, iar el îi făcu semn soției sale către aceștia. Avionul viră, pornind tot înainte, iar zgomotul din interior crescu. În timp ce aeronava prindea viteză, Franny închise ochii și își puse obrazul pe umărul lui Jim. Ea simți până în stomac când roțile se desprinseră
de pistă. Nu mai era nesigură. Și acest lucru avea să funcționeze așa cum trebuia. Ridică bărbia astfel încât să fie aproape de urechea soțului ei și peste vuietul motoarelor, Franny îi spuse:
— Am reușit, Jim.
