nu avea chef, și tocmai asta urmărea ea. Să-și găsească prieteni noi.
Să înceapă o viață nouă. Să se afle, în sfârșit, într-un loc în care numele Sylvia Post să nu mai fie însoțit de suita de fantome ale fetei de șaisprezece, de doisprezece sau de cinci ani, un loc în care să se desprindă complet de părinții și de fratele ei, pentru a exista, pur și simplu, ca un astronaut plutind în spațiul cosmic fără a fi stânjenit de gravitație. Dacă se gândea mai bine, și-ar fi dorit să-și petreacă
toată vara în străinătate. Trebuia însă să suporte toată luna august acasă, când petrecerile de despărțire, cu lacrimi și disperare, aveau să atingă – cu siguranță – punctul culminant. Sylvia nu avea de gând să plângă.
Un taxi cu lumina verde aprinsă se ivi de după colț, înaintând încet către ea și hurducându-se din cauza găurilor din asfalt. Sylvia ridică iute o mână în aer, formând cu cealaltă numărul de telefon de acasă. Sună de mai multe ori, dar fără rezultat. Telefonul încă mai suna când taxiul opri în dreptul ei. Părinții ei erau în casă, făcând 5
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
Dumnezeu știa ce. Sylvia deschise portiera taxiului și se sprijini pe bancheta din spate.
— Mai așteptați un minut, zise ea. Îmi cer scuze. Părinții mei trebuie să apară dintr-un moment într-altul. Făcu o pauză, apoi continuă: Sunt îngrozitori, ce-i drept.
Acest lucru nu era întotdeauna adevărat, dar acum era, iar ea nu se sfia să o spună răspicat.
Șoferul încuviință din cap și porni aparatul de taxare – fericit, în mod evident, să stea acolo și o zi întreagă dacă ar fi fost nevoie.
Taxiul ar fi putut bloca traficul, dar nu era aglomerat deloc în acele momente. Sylvia era singura persoană din oraș care părea să se grăbească. Apăsă tasta de reapelare, iar tatăl ei răspunse imediat de această dată.
— Haideți odată! făcu ea înainte ca el să spună ceva. A venit taxiul.
— Mama ta nu se grăbește deloc, spuse Jim. Ieșim în cinci minute.
Sylvia închise telefonul și se strecură pe bancheta din spate a taxiului.
— Trebuie să apară, zise.
Se lăsă pe spate și închise ochii. Realiză că o șuviță din părul ei se lipise de banda adezivă care ținea laolaltă părțile dezmembrate din spătarul banchetei. Exista posibilitatea ca doar unul din părinții ei să iasă din casă, iar asta ar fi fost culmea, o poveste semănând a telenovelă ieftină, fără vreo rezolvare satisfăcătoare. Aparatul de taxat se auzea ticăind, iar ei doi așteptau în tăcere – Sylvia și șoferul de taxi. Trecură zece minute interminabile. Când în cele din urmă
Franny și Jim ieșiră grăbiți din casă, claxoanele mașinilor adunate acum în spatele taxiului începură să protesteze asurzitor, ca în coloana unei procesiuni triumfale. Franny alunecă pe bancheta din spate, lângă fiica ei, iar Jim se așeză în față, cu genunchii acoperiți de pantalonii kaki proptiți în bordul mașinii. Sylvia nu era nici prea 6
- EMMA STRAUB -
fericită, dar nici prea tristă să-i aibă pe ambii părinți cu ea în taxi, însă se simțea ușurată, deși nu ar fi recunoscut asta cu voce tare.
— On y va! 1 zise Franny, trăgând portiera după ea.
— Asta e în franceză, spuse Sylvia. Noi mergem în Spania.
— Andale!
Franny transpirase deja și începu să-și facă vânt cu toate cele trei pașapoarte, ridicând brațele. Purta costumul de voiaj, pe care-l păstra cu grijă pentru călătoriile cu avionul sau cu trenul în toate colțurile lumii: o pereche de pantaloni negri mulați, o tunică neagră
din bumbac, lungă până la genunchi, și o eșarfa vaporoasă care să-i țină de cald în avion. Atunci când Sylvia o chestionase odată pe Franny despre obiceiurile sale neschimbate din timpul călătoriilor, aceasta îi spusese printre dinți:
— Cel puțin eu nu călătoresc cu o sticlă de whisky la îndemână, ca Joan Didion.
Când lumea o întreba ce fel de scriitoare era mama ei, Sylvia obișnuia să răspundă că aceasta era ca Joan Didion, dar mult mai entuziastă, sau ca Ruth Reichl, dar cu o problemă de atitudine. Nu-i povestea însă mamei ei nimic din toate astea.
Taxiul țâșni înainte.
— Nu, nu, nu, făcu Franny, repezindu-se către geamul despărțitor din plexiglas, trebuie să faceți la stânga, apoi iarăși la stânga, pe Central Park West. Vrem să ajungem la aeroport, nu în New Jersey. Mulțumesc. Se lăsă din nou pe spătarul banchetei. Ce oameni! zise ea încetișor și apoi tăcu.
Nimeni nu mai spuse nimic tot restul drumului cu taxiul, precizând doar ce companie aeriană aleseseră pentru zborul spre Madrid.
Sylviei îi plăcuse mereu să meargă cu mașina până la aeroport, pentru că asta însemna să străbată o parte cu totul diferită a 1 Să mergem! (n.tr.)
7
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
orașului, la fel ca Hawaii față de restul Statelor Unite. Erau case izolate, garduri din plasă de sârmă, terenuri abandonate și copii care circulau cu bicicleta pe stradă. Părea genul de zonă în care oamenii pot merge doar cu mașina, un loc care o înspăimânta de-a dreptul pe Sylvia. Pentru ea, a deține o mașină era ceva ce vedeai numai în filme. Părinții ei avuseseră una când ea era mică, dar aceasta devenise din ce în ce mai costisitoare și mai uzată în garaj, așa că o vânduseră în cele din urmă, atunci când Sylvia era prea tânără ca să poată aprecia ce lux reprezenta un autoturism. Acum, ori de câte ori se întâmpla ca Franny sau Jim să stea de vorbă cu cineva care avea mașină în Manhattan, reacționau îngroziți, în tăcere, ca niște oameni hărțuiți de manifestările unei persoane cu tulburări psihice la un cocktail.
*
Jim își făcu plimbarea zilnică în jurul Terminalului 7. El mergea pe jos sau alerga timp de o oră în fiecare dimineață și nu vedea de ce ziua aceea ar fi fost o excepție. Era ceva ce el și fiul lui aveau în comun – nevoia de a-și mișca trupurile, de a se simți puternici.
Franny și Sylvia erau destul de mulțumite să lenevească fără a fi deranjate de cineva, să se tolănească pe sofa cu o carte în mână sau să privească la un nenorocit de televizor cu volumul la maximum.
Jim putea auzi cum mușchii lor începeau să se atrofieze, dar apoi, ca prin minune, aceștia puteau încă să funcționeze și chiar o făceau –
atunci când erau motivați corespunzător. Traseul obișnuit al lui Jim era prin Central Park, până sus, la bazin, pe urmă de-a curmezișul și înapoi prin partea estică a parcului, făcând un ocol pe la hangarul pentru bărci, în drum spre casă. Terminalul nu avea asemenea decor – trebuia să recunoască – și nici viețuitoare sălbatice, excepție făcând câteva păsări buimace care reușiseră să se strecoare în interior și erau acum captive în aeroportul JFK pe vecie, ciripindu-și una alteia despre avioane și suferință. Jim își menținea coatele ridicate și pasul sprinten. Era mereu uimit să vadă cât de încet se 8
- EMMA STRAUB -
mișcau oamenii prin aeroporturi – de parcă ar fi fost ținuți captivi într-un mall, toate fundurile acelea mari și toți acei copii agitați.
Existau și unii care își țineau copiii în lesă – ceea ce Jim aprecia în mod sincer deși, în conversații, el se arăta de acord cu Franny că
