15
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
ZIUA A DOUA
Majoritatea celorlalți pasageri ai micului avion care zbura de la Madrid la Mallorca erau foarte eleganți – spanioli cu păr alb sau britanici cu ochelari fără ramă, care se îndreptau spre casele lor de vacanță, alături de un grup mare de germani gălăgioși care păreau să creadă că mergeau în vacanța de primăvară. De cealaltă parte a culoarului, în dreptul lui Franny și Jim, stăteau doi bărbați îmbrăcați cu geci groase din piele neagră. Amândoi se întorceau să-i strige tot felul de obscenități prietenului lor în haină de piele de pe rândul din spate. Gecile lor erau acoperite de tot felul de embleme cu acronime ale unor diverse asociații de motocicliști, bănuia Franny, una cu imaginea unei chei fixe, alta cu logoul „Triumph” și mai multe cu poza lui Elvis. Franny îi privi pe bărbați îngustându-și ochii și încercând parcă să spună: „E prea devreme ca să vorbiți atât de tare”. Cel mai gălăgios dintre cei trei stătea la fereastră – un roșcat cu fața rotundă, a cărui piele semăna cu a unui maratonist care alergase 40 de kilometri.
— Hei, Terry! zise el, întinzând mâna peste spătarul scaunului său pentru a-l lovi peste cap pe prietenul său care moțăia. Numai bebelușii dorm!
— Mda, păi tu știi mai multe despre asta, nu? Prietenul adormit își ridică fața din palmă, dezvăluind un obraz încrețit. Apoi se întoarse cu fața spre Franny și se uită urât la ea. ’Neața, zise el. Sper să vă distreze micul nostru spectacol.
— Sunteți un grup autentic de motocicliști? întrebă Jim, aplecându-se în afara scaunului său, pe culoar.
Editorii mai tineri de la „Gallant” prezentau mereu detalii despre acele motoare de mare viteză supuse testelor, dar Jim nu condusese niciodată o astfel de motocicletă.
— Ai putea spune și așa, zise cel somnoros.
16
- EMMA STRAUB -
— Mi-am dorit întotdeauna o motocicletă. Nu s-a întâmplat însă
până acum.
— Niciodată nu e prea târziu.
După aceste cuvinte, somnorosul își îngropă din nou fața în palmă și începu să sforăie.
Franny își dădu ostentativ ochii peste cap, dar nimeni nu observă.
Călătoria se sfârși repede, iar ei aterizară în Palma cea însorită în mai puțin de o oră. Franny își puse ochelarii de soare și porni agale pe pistă către zona de recuperare a bagajelor, ca o stea de cinema care își relaxase trupul îndesat de femeie între două vârste.
Avioanele comerciale erau aproape la fel de luxoase ca autobuzele Greyhound, dar ea se putea preface. Franny zburase cu Concorde de două ori, la Paris și înapoi, și regreta amarnic pierderea vitezei supersonice, precum și prezentarea elaborată a mâncărurilor din avion. Toți cei din Palma păreau să vorbească limba germană și, pentru o clipă, Franny se îngrijoră, gândindu-se că aterizaseră în alt loc – de parcă ar fi adormit în metrou și ar fi ratat stația la care trebuia să coboare. Era o dimineață mediteraneeană superbă, însorită și caldă, cu o vagă mireasmă de ulei de măsline în aer.
Franny se simțea foarte mulțumită de alegerea pe care o făcuse: Mallorca nu era un clișeu, așa cum era sudul Franței, fiind mai puțin invadată de americani decât Toscana. Desigur, avea un țărm plin de construcții și destule restaurante oribile invadate de turiști, dar ei aveau să evite toate aceste aspecte. Insulele, la care se ajungea mult mai greu, separau în mod natural ceea ce era valoros de lucrurile nesemnificative – aceasta fiind și filosofia din spatele unor locuri precum Nantucket, unde copiii creșteau simțind că aveau tot dreptul la plaje private și pantaloni Loudmouth de golf. Dar Franny nu ținea atât de mult la aceste fleacuri elitiste. Ea voia să le facă pe plac tuturor, inclusiv copiilor – ceea ce însemna să aibă în apropiere un oraș destul de mare unde oamenii să poată merge la filme 17
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
dublate în spaniolă dacă voiau să evadeze din realitate vreo câteva ore.
Jim crescuse în Connecticut și era, prin urmare, obișnuit să fie abandonat de familia lui groaznică, dar restul erau newyorkezi, lucru care însemna că a cunoaște o rută de evadare era ceva necesar pentru sănătatea lor mentală.
Casa pe care o închiriaseră se afla la distanță de douăzeci de minute cu mașina de Palma, chiar „sus pe deal”, după cum spunea Gemma, ceea ce o făcu pe Franny să ofteze, ea fiind total contra exercițiilor cardiovasculare impuse de anumite amplasări. Dar cine ar fi vrut să mai plece undeva, când aveau la dispoziție atâtea dormitoare și o piscină, la numai câteva minute de mare? Ideea fusese ca ei să petreacă ceva timp împreună, captivi cu toții într-un mod atât de plăcut, cu jocuri de cărți și vin și tot ceea ce era necesar pentru o vară satisfăcătoare. Lucrurile se mai schimbaseră în ultimele câteva luni, iar Franny încă mai spera ca petrecerea vacanței alături de familia ei să nu fie un soi de pedeapsă – ca în cazul în care și-ar fi petrecut-o cu părinții ei sau cu părinții lui Jim.
Franny considera drept cea mai mare realizare a vieții sale faptul că adusese pe lume doi copii care păreau să se placă unul pe celălalt chiar și atunci când nu se uita nimeni la ei, deși, diferența fiind de zece ani dintre ei, Sylvia și Bobby avuseseră copilării aproape complet separate.
Probabil chiar asta era cheia relațiilor bune dintre ei – faptul că îi despărțeau oceane de timp. Poate însă că nici nu mai era adevărat –
copiii se vedeau doar în vacanțe și în timpul vizitelor rare ale lui Bobby. Însă Franny spera să fie încă adevărat.
Jim alegea o mașină de închiriat, în timp ce Franny și Sylvia așteptau bagajele. Chiar dacă era în vacanță, Franny nu vedea ce rost ar fi avut să fie altfel decât eficientă – de ce ar fi trebuit să
aștepte cu toții să facă un anumit lucru? Oricum, Jim trebuia să
conducă, pentru că toate mașinile de închiriat din Europa aveau 18
- EMMA STRAUB -
schimbător manual de viteze, iar Franny folosise foarte rar o astfel de mașină – mai exact în timpul liceului, atunci când învățase să
conducă, în 1971. Și oricum, nu avea niciun rost să piardă mai mult timp decât era necesar la aeroport. Franny voia să studieze amănunțit casa, să meargă la băcănie și să cumpere ceva de mâncare, să aleagă dormitoarele pentru fiecare, să găsească un loc unde putea scrie, să descopere în ce dulap se aflau prosoapele de rezervă. Voia să cumpere șampon, hârtie igienică și brânză. Vacanța nu avea să înceapă în mod oficial până ce nu făcea un duș și nu mânca niște măsline.
— Mamă, o atenționa Sylvia. Fata arătă cu degetul către o valiză
neagră de mărimea unui mic sicriu. E a ta?
— Nu, zise Franny, urmărind cu privirea un bagaj și mai mare de pe banda rulantă. Aceea e a mea.
— Nu înțeleg de ce ți-ai împachetat atât de multe, zise Sylvia.
Stăm doar două săptămâni.
— Sunt cadouri pentru tine și fratele tău, zise Franny, pișcând-o pe Sylvia de bicepsul fusiform. Pentru mine nu mi-am adus decât un văl în plus. Mamele nici nu au nevoie de altceva, nu-i așa?
Sylvia își țuguie buzele ca un cal și se îndepărtă pentru a ridica bagajul mamei ei.
— Oh, tipii aceia! zise Sylvia, făcând semn cu bărbia spre Prea-Gălăgioșii-Motocicliști. Îi ador.
