— Sunt niște copii mari, spuse Franny, oftând zgomotos cu gura deschisă. Ar fi trebuit să se ducă la Ibiza.
— Nu, mamă. Ei sunt trupa The Sticky Spokes2 Rock’n Roll, înțelegi?
Terry cel somnoros se întorsese ca să-și ridice valiza – un troler portocaliu cu aspect ridicol, expunându-și nu doar linia palidă
dintre fese, ci și spatele gecii de piele, pe care era scrisă cu litere 2 Spițele lipicioase (n.tr.)
19
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
uriașe de tipar denumirea pe care o silabisise Sylvia.
— E un nume oribil, zise Franny. Pariez că își vor petrece toată
săptămâna beți și omorându-se unul pe altul pe străzi lăturalnice.
Sylvia își pierduse însă interesul și se îndrepta grăbită spre propriul bagaj, care ateriză de pe banda transportoare cu un zgomot înfundat.
Familia Post nu mersese în vacanță de ani de zile – nu în felul ăsta, cel puțin. Fuseseră la casele de vacanță din Sag Harbor, așa-numitele unhampton, după cum îi plăcea lui Franny să le spună –
deși nu mai era valabilă de mult această denumire –, petrecuseră și o lună în Santa Barbara – pe când Sylvia avea cinci ani și Bobby, cincisprezece, două excursii complet diferite care avuseseră loc simultan, un adevărat coșmar când venea ora mesei. Era prea dificil să călătorească împreună – decisese Franny. Așa că îl luase doar pe Bobby la Miami pe vremea când acesta avea șaisprezece ani, permițându-i să-și petreacă după-amiezile fără supraveghere maternă în South Beach – o excursie care, avea el să spună după
aceea, îl inspirase pentru alegerea Universității din Miami, o onoare dubioasă după părerea mamei lui, ea preferând să-l fi dus atunci într-o excursie la Cambridge. Jim, Franny și Sylvia își petrecuseră
un weekend în Austin, Texas, nefăcând nimic altceva decât să
mănânce carne la grătar și să aștepte liliecii să apară de sub pod. Și, desigur, Franny călătorea adesea de una singură, scriind pentru o revistă despre tendințele culinare din sudul Californiei sau despre vreun festival de chili din New Mexico, pentru altă revistă, ori degustând specialitățile Franței – câte un croasant pufos, unul după
altul. În cele mai multe zile ale anului, Jim și Sylvia stăteau acasă, încropind împreună o masă elaborată din resturile rămase în frigider sau comandând la domiciliu de la unul dintre restaurantele de pe Columbus Avenue și prefăcându-se că se certau pentru telecomandă.
Părinții lui Franny, familia Gold de pe Estern Parkway, numărul 20
- EMMA STRAUB -
41, Brooklyn, New York, nu o scoseseră nici măcar o dată din țară, iar ea considera de datoria ei să le ofere experiențe inedite copiilor ei. Limba Sylviei avea să se miște mai ușor, spaniola ei evoluând de la cea cu accent portorican specific New Yorkului la cea autentică, vorbită în Spania. Franny era sigură că, într-o bună zi, după treizeci sau patruzeci de ani, cu ocazia unei călătorii la Madrid sau Barcelona, Sylvia și-ar fi amintit limba spaniolă cu plăcere – așa cum și-ar fi amintit de primul ei iubit. Și că avea să-i mulțumească
pentru această excursie – asta dacă Franny ar mai fi trăit până
atunci.
*
Casa se afla pe un deal de la poalele munților Tramuntana, în capătul cel mai îndepărtat al orașului Puigpunyent, pe drumul sinuos care ajunge în cele din urmă la Valldemosa. Nimeni nu putea pronunța Puigpunyent (agentul de la închirieri mașini pronunțase Puh-pun-yen sau ceva de acest gen, imposibil de repetat în engleza americană), așa că, atunci când Sylvia insistase să-l numească
„Pigpen”, Jim și Franny nu se împotriviseră, așa că „Pigpen”
rămăsese.
Spaniola vorbită în Mallorca nu era la fel ca spaniola propriu-zisă, care nu era același lucru cu catalana. Planul lui Franny era să
ignore diferențele și doar să se arunce cu capul înainte – așa se descurca ea de fiecare dată când mergea în străinătate. Cu excepția francezilor, majoritatea oamenilor erau încântați să te audă cum încercai să pronunți și cum eșuai să rostești corect cuvintele. În mașină, Franny și Sylvia priveau pe ferestre opuse – Franny, în față, și Sylvia, în spate, în timp ce Jim conducea. Aveau de mers doar douăzeci și cinci de minute de la aeroport, după cele spuse de Gemma, dar lucrul ăsta părea să fie adevărat doar dacă știai încotro mergeai.
Gemma era unul dintre oamenii cel mai puțin agreabili de pe planetă pentru Franny și asta din câteva motive: 1. Era cea de-a 21
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
doua prietenă apropiată a lui Charles; 2. Era înaltă, subțire și blondă, trei calități care o scoteau din sărite pe Franny; 3. Fusese trimisă la un pension din afara Parisului și vorbea perfect franceza –
ceea ce Franny considera o paradă vulgară, ca și cum cineva ar fi executat un triplu Axel pe patinoarul de la Centrul Rockefeller.
În timp ce se îndreptau spre munte, Jim făcu mai multe viraje greșite, luând-o pe niște drumuri care păreau prea înguste față de străzile cu două benzi de circulație și care semănau mai degrabă cu niște alei private de acces, frumos pavate. Dar asta nu deranjă pe nimeni în mod special, pentru că aveau ocazia să cunoască mai bine insula.
Mallorca era o prăjitură cu mai multe straturi – măslinii cu trunchiuri răsucite și noduroase și palmierii țepoși, munții de culoare verde-cenușiu, pereții calcaroși de stâncă de fiecare parte a drumului, iar deasupra lor, cerul de un albastru deschis, fără pic de nor. Cu toate că ziua era toridă, umezeala New Yorkului dispăruse, fiind înlocuită de lumina nefiltrată a soarelui și de o briză care promitea că nu avea să-ți fie prea cald. În Mallorca, vara era perfectă: destul de călduroasă pentru înot, dar nu atât de fierbinte încât să ți se lipească hainele de spate.
Franny începu să râdă când opriră pe aleea privată acoperită cu pietriș: Gemma își închiriase casa cu mult sub prețul pieței – un alt motiv pentru care merita să o disprețuiască: modestia. În depărtare se zăreau câțiva munți maiestuoși. O mulțime de copaci bătrâni împodobeau versanții abrupți, ca niște ornamente de Crăciun. Până
și casa arăta ca un dar de Crăciun: cu două niveluri și de două ori mai spațioasă decât locuința lor tencuită cu var. Era o clădire din piatră, cu aspect masiv, de culoare roz pal. Casa strălucea în lumina crudă a dimineții, iar obloanele negre ale ferestrelor deschise păreau niște gene pe o față frumoasă. Aproape o treime din fațadă
era acoperită cu viță sălbatică și iederă, care se întindeau pe toată
lățimea casei, amenințând să se strecoare pe ferestre și să o acopere 22
- EMMA STRAUB -
în întregime.
Pini înalți și subțiri mărgineau proprietatea, înțepând cu vârfurile lor ascuțite cerul atât de vast și senin. Casa părea desprinsă din desenul unui copil: un pătrat mare cu un acoperiș
