Franny auzi un fornăit la etaj – fosele nazale ale lui Jim nu se comportaseră niciodată bine în zborurile transatlantice – și clătină
din cap. Făcu niște exerciții yoga de respirație – cele despre care Jim spunea că sunau ca răsuflarea unui rus transpirat într-o baie publică, de parcă el ar fi fost în măsură să judece – și încercă să-și limpezească mintea, dar fără folos.
Doar pentru că nimeni altcineva nu dormise în avion, restul celor din familia sa părând foarte mulțumiți să preia un program vampiric, toropiți de oboseală, nu însemna că Franny trebuia să facă
27
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
același lucru. Își pescui ochelarii de soare din poșetă și se avântă în lume, lăsându-i pe ceilalți membri ai familiei ei neprotejați în fața forțelor malefice locale, oricare ar fi fost acelea. Închise ușa masivă
de la intrare și începu să coboare dealul în direcția pieței locale, urmând instrucțiunile grijulii ale Gemmei. Cineva trebuia să
cumpere mâncare pentru cină, la urma urmei, iar profesorul de limbă spaniolă al Sylviei era așteptat la trei și jumătate – după ce își va fi terminat treaba la biserică, presupuse Franny, văzând cum se comportau localnicii dintr-o țară catolică. Nu-i păsa ce treburi avea acesta. Trebuia doar să sosească la ora stabilită și să nu o facă pe Sylvia să vorbească și mai rău spaniola. Copiii aveau nevoie de o ocupație, la urma urmei, indiferent unde creșteau: Manhattan, Mallorca, sau – Dumnezeu să-i binecuvânteze – pe continent.
Aveau să meargă cu mașina la un supermarket mai mare ceva mai târziu sau poate mâine, dar deocamdată tot ce le trebuia erau câteva produse pentru prepararea cinei. Franny era mama, ceea ce însemna că toate planurile cădeau în sarcina ei, chiar dacă erau treji și ceilalți. Nu conta că Jim nu mai avea slujbă – unii pensionari se apucau de gătit, considerându-l un hobby, transformându-și bucătăriile în miniaturale Cordon Bleu și umplând sertarele cu torțe pentru creme brûlée și piese desperecheate ale aparatelor de făcut înghețată, dar Franny nu-și putea imagina că ar fi fost posibil așa ceva. Cei mai mulți pensionari aleseseră să renunțe la slujbele lor, după decenii de muncă și tulburări din cauza stresului, dar lui Jim i se întâmplase cu totul altceva. Cu totul altceva. Franny lovi cu piciorul o piatră. Celor din familia Post le plăcuseră mereu vacanțele, iar aceasta părea la fel de agreabilă ca toate celelalte, desăvârșită prin zile întregi de plajă și peisajele fascinante pe care urmau să le descopere. Franny și-ar fi dorit să sfărâme ceva între degete. Se aplecă să ridice un bețișor și îl aruncă peste marginea stâncii.
Drumul către micul oraș – care era, de fapt, doar o intersecție cu 28
- EMMA STRAUB -
câteva restaurante și magazine amplasate pe fiecare latură – părea foarte îngust, așa cum observaseră deja atunci când urcaseră cu mașina spre munte, dar, mergând pe marginea lui, Franny avea impresia că devenise și mai îngust. Abia dacă era loc pentru ca un convoi de bicicliști să treacă vâjâind pe lângă ea, ce să mai spună de o mașină – sau, Doamne ferește, de două mașini mergând în direcții opuse –, și iată că numai mașini treceau vâjâind pe lângă ea. Se mulțumi să pășească cu grijă pe partea stângă a drumului, dorindu-și să fi purtat niște haine reflectorizante, chiar dacă era totuși miezul zilei și orice șofer putea să o vadă destul de bine. Franny nu era o femeie înaltă, dar nu era nici atât de scundă ca mama și sora ei. Îi plăcea să se considere de înălțime medie, deși media se cam schimbase, desigur, cu trecerea timpului – mărimea doisprezece a lui Marilyn Monroe devenind echivalentul modern al mărimii șase și așa mai departe. Da, era adevărat că Franny luase în greutate în ultimul deceniu, dar asta se întâmpla în mod normal – doar dacă nu sufereai de psihoză gravă – și ea avea altele la care să se gândească.
Franny cunoștea o mulțime de femei care aleseseră să-și prioritizeze frumusețea veșnică a trupului lor, toate fiind niște creaturi demne de milă, tricepșii lor îngrijiți fiind incapabili să ascundă
nemulțumirile cauzate de stomacurile lor goale și viețile lor neîmplinite. Lui Franny îi plăcea să mănânce și să-i hrănească pe ceilalți și nu se simțea deloc jenată că trupul ei afișa asemenea tendințe. Se dusese la una dintre acele oribile întâlniri ale „Obezilor Anonimi” după ce împlinise patruzeci de ani, într-o încăpere cu aer închis de la subsolul unei biserici, iar măsura în care se recunoștea pe sine în femeile și bărbații care stăteau îngrămădiți în acel loc, pe niște scaune pliante, o speriase, făcând-o să nu mai treacă vreodată
pe acolo. Poate că era într-adevăr o problemă, dar era problema ei –
așa că „Nu, mulțumesc”, își spunea ea. Unii oameni fumau cocaină
pe alei. Franny mânca ciocolată. În comparație cu alte vicii, asta părea ceva rezonabil.
29
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
Băcănia era un stand rustic mare cu produse agricole, având trei pereți și două rânduri joase de rafturi deschise cu conserve și alte articole. Câțiva clienți intrau sau ieșeau – unii pe biciclete, alții parcându-și mașinile pe marginea – inexistentă, de fapt – a drumului. Franny își șterse sudoarea de pe obraji și începu să
aleagă mai multe articole de pe rafturile înguste. Într-un colț al standului era un răcitor cu niște brânză de oaie ambalată în hârtie, iar de grinzile din capătul standului erau agățați niște cârnați uscați.
O femeie cu un șorț cântărea produsele și îi servea pe clienți. Dacă
Franny ar fi putut alege o altă viață, una departe de New York City, asta era ceea ce ar fi ales: să fie înconjurată de măsline, lămâi și soare, cu plaje curate în apropiere. Presupunea că plajele din Mallorca erau curate, complet diferite de cele mizerabile din Coney Island, plajele tinereții ei. Franny cumpără niște hamsii, o cutie cu paste, două șiruri de cârnați groși și brânză. Mai cumpără o punguță cu migdale și trei portocale. Era de ajuns pentru moment.
Simțea deja gustul de brânză sărată topindu-se deasupra pastelor fierbinți și aroma hamsiilor. Era sigură că avea să găsească niște ulei de măsline în casă – nu verificase. Nu părea însă un lucru pe care Gemma să-l fi trecut cu vederea. Probabil că avea propriul ulei de măsline – de la măslinii de pe terenul ei.
— Buenos dias, o salută Franny pe femeia cu șorț.
În adâncul sufletului, Franny era ușor dezamăgită de faptul că
femeile de la piață purtau haine perfect normale, telefoanele mobile ițindu-se din buzunarele lor – la fel ca femeile din New York. Era adevărat însă că până și în Mumbai o femeie care purta sari avea să-și scoată repede un telefon mobil din buzunar, începând să
vorbească.
În tinerețe, orice loc nou în care mergea i se părea o altă planetă –
ca o țară nemaipomenită a minunilor aflată de cealaltă parte a oglinzii. Acum restul lumii i se părea la fel de străin ca un mall de cumpărături din Westchester County.
30
- EMMA STRAUB -
— Buenas tardes, îi răspunse femeia, cântărind repede și punând în sacoșe cumpărăturile lui Franny. Dieciséis. Șaisprezece.
— Șaisprezece?
Franny vârî o mână în poșetă și începu să-și caute portofelul.
Toate prietenele lui Franny care aveau copii se bucurau foarte mult pentru ea – să o vadă pe Sylvia plecată la școală, în sfârșit. „Pentru tine va fi ca o vacanță” îi spuseseră ele – „o vacanță de la a fi părinte cu normă întreagă”. Ceea ce voiau ele să-i spună fusese de fapt:
„Nu întinerești – nici tu și nici copiii tăi.” Unele dintre prietenele ei aveau copii care nu erau nici măcar la liceu, iar viețile lor gravitau în jurul lecțiilor de pian și de balet, așa cum se întâmplase și cu Franny cu mulți ani în urmă. Sau cum s-ar fi putut întâmpla, mai exact, dacă ea ar fi lucrat mai puțin. Toate se plângeau că nu aveau niciun pic de timp liber, că nu făceau niciodată sex cu bărbații lor, dar asta nu era decât o fanfaronadă ieftină. „Viața mea e prea plină”, spuneau ele. „Mi-au rămas atât de multe de făcut! Bucură-te de menopauză!” Deși era adevărat că Franny avea să-și recapete viața înapoi într-un fel, aceea nu mai putea fi viața de la douăzeci de ani, cu toate nopțile pierdute și mahmureala acelor vremuri, ci viața unei persoane între două vârste. Mai avea șase ani până la obținerea unui discount pentru vârstnici la cinematograf. Șase ani în care să se uite cum se mișca Jim în bucătărie, dorindu-și să-i înfigă
un spărgător de gheață între ochi.
— Gracias, spuse Franny atunci când femeia îi înmână restul.
*
