se fi schimbat. O sărută pe gât așa cum știa că îi plăcea ei, acolo unde maxilarul se unea cu lobul urechii, apoi se ridică să-i scoată
rochia pe deasupra capului. Franny se ridică în capul oaselor, iar abdomenul ei făcu o cută la mijloc. Jim se dezbrăcă repede lângă
pat, erecția lui ieșind la iveală imediat ce își scoase boxerii. Trupul lui Franny știa ce avea de făcut, mâinile ei și gura și picioarele – ea era gata să le facă pe toate.
— Scoate-i! îi spuse ea lui Jim, iar el îi trase ascultător slipul în jos, pe fiecare picior în parte, centimetru cu centimetru, până ce slipul rămase agățat de glezna ei stângă.
— Acum vino aici! spuse ea, iar Jim urcă din nou deasupra ei, acoperindu-i buzele cu ale lui. Nu mai scoaseră niciun cuvânt până
ce nu terminară și se întinseră pe spate, scăldați în sudoare, după o muncă bine făcută.
248
- EMMA STRAUB -
ZIUA A PAISPREZECEA
Avionul către Madrid trebuia să decoleze la prânz, ceea ce însemna că trebuia să plece la aeroport la 10:30 a.m. cel târziu. Toți împachetaseră și erau gata de plecare – până și Franny, care era cumplită la astfel de lucruri. Sylvia începuse să-și piardă răbdarea, plimbându-se de colo colo.
— A spus că va fi aici, zise ea. Nu știu ce să fac.
Sylvia îi trimisese deja lui Joan trei mesaje. Primul era unul prietenos: „Hei, ce mai faci?”. Al doilea era ceva mai agresiv: „Cred că vii încoace, nu?”. Iar al treilea era unul disperat: „Unde ești??? Te așteptăm. Trebuie să plecăm la aeroport, așa că vino mai repede”. El nu-i răspunsese la niciunul dintre mesaje. Stăteau cu toții lângă
mașină – Bobby și Jim aranjaseră și rearanjaseră valizele în micul portbagaj, lăsând o geantă care nu mai încăpuse acolo să stea în brațele celor care aveau să ocupe bancheta din spate. Gemma își scotea capul pe fereastră din când în când, ca și cum ar fi vrut să
verifice dacă familia Post plecase. De fiecare dată când capul ei ca o acadea dispărea înapoi în casă, Franny imita fornăitul unui cal, cu buzele ei moi și umede.
Un minut mai târziu se ivi o mașină care opri pe aleea din fața casei. BMW-ul lui Joan. Sylvia alergă spre portiera din dreptul șoferului, cu un zâmbet mare pe față. El opri motorul și își netezi părul pe spate, stabilind contactul vizual cu Sylvia prin geamul închis al mașinii înainte să deschidă portiera.
— Hola! zise el și o sărută repede pe obraji.
Puse o mână pe talia ei, preț de o secundă, și o bătu ușurel, ca un agent de securitate nepriceput, apoi ocoli mașina pentru a saluta restul familiei.
— Oh, bine că ai ajuns! Credeam că Sylvia o să facă un atac de cord, zise Franny. Îl trase pe Joan mai aproape și îl îmbrățișă. Uf, 249
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
miroși atât de bine! Lasă-mă să caut cecul pe care ți-l datorez! E în geanta mea.
Joan strânse mâna lui Bobby, apoi pe a lui Jim. Sylvia stătea la distanță, încă foindu-se pe lângă portiera mașinii lui Joan.
— Hei! îl strigă ea, iar Joan veni lângă ea, vizibil stânjenit. Sylvia se întoarse cu spatele la părinții ei și îi șopti: Doar nu ai de gând să
iei cecul, nu?
Joan ridică din umeri.
— Ai dreptate, ar fi trebuit să încasez ceva în plus.
Își trecu o mână prin păr, netulburat. Sylvia izbucni în râs.
— E o glumă sau ce?
Franny se apropie grăbită, fluturând cecul în aer.
— Uite-l, uite-l!
— Mulțumesc, Franny! zise Joan, rostogolind consoanele așa cum știa că îi făcea ei plăcere.
Împături cecul în două, fără să se uite la el, apoi îl strecură în buzunarul de la spate. Sylvia era confuză, neștiind dacă să-l înjunghie în organele genitale sau să-și îndese pur și simplu vată în urechi ca să nu-l mai audă vorbind – ceea ce, desigur, avea să se întâmple în scurt timp.
— Hei, mamă, stai puțin! o opri Sylvia. Franny și Joan întoarseră
capul spre ea. Aș vrea să ne faci o poză, bine?
Sylvia se gândise să-i facă o poză lui Joan în fiecare zi de când era acolo, dar nici măcar nu avusese curajul să-i ceară așa ceva. Să faci o poză cuiva însemna să recunoști cât de mult însemna persoana aceea pentru tine, însemna că voiai să-ți amintești de ea și să-i vezi chipul de nenumărate ori. Ea nu-i putea cere să se lase fotografiat –
sau să-i facă naibii o poză – fără să admită tacit că-l plăcea. El știa asta foarte bine, desigur – Joan știuse acest lucru din secunda în care intrase în casă și o văzuse purtând acele prosoape sumare. Și cum să nu-l placă? Ea era o ființă omenească heterosexuală, iar el părea făcut din nori și vise despre Palma de Mallorca. Dar era prea 250
- EMMA STRAUB -
târziu. Dacă ea nu-i făcea o poză acum, Joan avea să dispară în eter
– la fel ca iubitul canadian din tabăra de vară, inventat de ea –, fie că
era delicat și gentil sau un ticălos desăvârșit ori o combinație din cele două. Nimeni nu avea să o creadă. Își dorea să-i fi făcut o poză
pe plajă, când costumul lui ud de baie atârna mai jos de șolduri, dar nu mai putea să dea timpul înapoi. Asta ar fi trebuit să facă.
