Toți oamenii din lume au trupuri, desigur. Tinerii au trupuri, bătrânii au și ei, și toate trupurile sunt diferite unul de altul. Sylvia nu s-ar fi descris ca o persoană care să acorde prea multă
importanță mușchilor. Pectoralii și abdominalii nu însemnau nimic pentru ea, teoretic. Tâmpeniile acelea erau pentru idioți care nu aveau la ce să se gândească. Erau pentru fete precum Carmen, care nu își dădeau seama că iubiții lor le tratau ca pe niște gunoaie.
Pentru ea, exercițiile fizice erau o pedeapsă, un coșmar permanent la sală. Încercă să-și amintească dacă putea măcar să-și atingă
degetele de la picioare, dar nu reuși – pentru că era pur și simplu hipnotizată de priveliștea din fața ei. Toate speculațiile ei despre 229
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
Joan păreau o glumă în fața realității fizice reprezentate de trupul lui fără cămașă. Ea nici măcar nu știa ce grup de mușchi să-și imagineze! Erau toți acolo – cei mai mici și cei mai proeminenți, până și cei care semănau cu niște săgeți cu vârfurile îndreptate către vintrele lui. Ea nu avusese idee că trupurile puteau arăta așa fără
Photoshop. Joan își împături cămașa și o așeză pe pătură, apoi întinse mâna către șlițul pantalonilor. Sylvia se văzu nevoită să se întoarcă cu spatele.
— Hai să ne întrecem! zise ea – mai mult pentru că nu era sigură
că picioarele ei aveau să o mai țină multă vreme.
Avea senzația că genunchii ei aveau să cedeze și că putea să se prăbușească pe loc, sufocată de emoție. Își scoase rapid rochia, dezvăluind costumul întreg pe care-l avea dedesubt. Aruncă rochia mototolită în spatele ei – fără să se mai uite unde aterizase – apoi alergă în apă. Înainta până ce apa îi ajunse la șolduri, apoi închise ochii și se scufundă. Când capul ei apăru la suprafață un metru mai departe, Sylvia îl auzi pe Joan înotând spre ea. Ea se întoarse călcând apa și îl privi apropiindu-se. Se simțea ca o plătică înotând alături de un delfin. Când Joan își înălță capul din mare, părul lui arăta perfect ca întotdeauna, deși era umed. Sylvia își netezi părul pe spate, simțindu-l încâlcit de vânt după călătoria cu mașina.
— Știi, zise ea, cred că Anne Brontë este subapreciată, în comparație cu celelalte surori Brontë, vreau să spun. Nu crezi? Ea mișcă picioarele, iar talpa ei dreaptă lovi o parte nevăzută din trupul lui Joan. Scuze! șopti ea.
Joan își scufundă bărbia în apă, ca și cum nu ar fi auzit-o.
— Elizabeth Gaskell la fel, continuă Sylvia. Vreau să spun că
George Elliot are parte de toate aprecierile, în timp ce Elizabeth nu se alege cu nimic. Nu crezi că e ciudat?
Joan înotă mai aproape de ea, astfel încât umerii lui ajunseră la câțiva centimetri de Sylvia.
— Nu o să te sărut dacă nu vrei, zise el.
230
- EMMA STRAUB -
Sylvia ar fi vrut să aibă la îndemână un aparat foto, telefonul ei, sau o întreagă echipă de televiziune. Inima ei bătea atât de repede, încât avea impresia că apa din jurul ei mai avea puțin până să
clocotească.
— Mi-ar plăcea, zise ea, iar Joan reduse distanța dintre ei.
Ea închise ochii și îi simți buzele pe gura ei.
Fără a-i lua în calcul pe cei cu care se sărutase la petrecere, când era beată, Sylvia sărutase doar cinci băieți în viața ei – unul în fiecare an, începând de la doisprezece ani. Joan era cel cu numărul șase, iar diferența dintre el și ceilalți era atât de mare, încât Sylvia nu se putu abține să zâmbească. Uitate erau limbile care se căutau una pe alta, dinții strâmbi, respirația urât mirositoare sau buzele prea moi ale celorlalți băieți din New York City.
— Râzi de mine? întrebă Joan, retrăgându-se preț de o secundă.
El o prinse de mijloc, neintimidat de ce ar fi putut să-i răspundă, iar Sylvia se trezi încolăcindu-și picioarele în jurul lui. Trupul lui era fierbinte și vibrant, ca un bec fluorescent. Își dorea să-l sărute pe Joan până ce și-ar fi pierdut răsuflarea, până ce ar fi avut amândoi nevoie de ajutor ca să nu moară asfixiați.
— Cred că ar trebui să facem sex, zise Sylvia.
Joan își puse mâinile sub coapsele ei, susținându-i complet greutatea, apoi ieșiră repede din apă, prăbușindu-se în genunchi când ajunseră pe pătură. El o întinse ușor pe spate, apoi îi trase în jos bretelele costumului de baie, fără a-și dezlipi buzele de ale ei.
Când rămase goală, buzele lui Joan începură să rătăcească pe trupul ei. Atunci când capul lui coborî din ce în ce mai jos – o experiență
care nu-i plăcuse Sylviei niciodată în mod deosebit – ea realiză că
erau anumite părți ale trupului ei de care ea habar nu avea, iar el îi făcea acum cunoștință cu ele. Se simțea puternică și împlinită, de parcă ar fi stat într-o cameră întunecoasă toată viața, iar acum era goală pe o plajă din Mallorca, spunându-și că poate exista Dumnezeu, la urma urmei. În coș – sau poate în buzunarul lui – era 231
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
un prezervativ, iar când Joan se lăsă pe spate ca să și-l pună, Sylvia reuși să privească trupul lui gol, care era atât de frumos, încât ea uită să se mai simtă jenată de propria goliciune. Actul sexual propriu-zis nu fu dureros (așa cum îi spusese Katie Saperstein cu ani în urmă că era de obicei) și nu sângeră (din nou, Katie Saperstein). Totuși, Sylvia nu putea spune că se simțea bine, dar trupul ei încă vibra datorită atențiilor lui Joan, limbii și mângâierilor lui, așa că porni bucuroasă în noua aventură. El se urcă deasupra ei, intrând și ieșind ritmic, iar ea auzea apa din micul golf fremătând și păsările zburând deasupra lor. Dacă s-ar fi aventurat vreun om să
coboare versantul abrupt al malului și apoi să străbată tunelul spre plajă, ei l-ar fi văzut, cu siguranță, dar nimeni nu se ivi. Joan termină cu un ultim efort, chipul lui frumos crispându-se pentru o clipă și căpătând o expresie complicată, dar relaxându-se apoi și reluându-și aspectul natural și perfect. Sylvia îl cuprinse cu brațele
– pentru că așa i se părea că ar fi trebuit –, iar Joan își lăsă capul pe clavicula ei. El mai rămase în interiorul ei o clipă, apoi se retrase ușor, rostogolindu-se pe spate. Picioarele lor erau ude și pline de nisip, iar când Sylvia se ridică în capul oaselor, i se păru că toată
plaja se învârtea cu ei doi. Lumea era diferită acum, când știa că asta era o posibilitate.
— Ei, zise ea, cred că e timpul pentru un sandvici.
*
După o zi lungă în care nu făcuseră absolut nimic (stând în piscină, pe malul piscinei, asamblând sandviciuri, degustând snackuri și luând-o de la capăt), Charles și Lawrence îl convinseră
pe Bobby să mai joace o dată Scrabble cu ei.
Jim și Franny veniseră acasă și dispăruseră la etaj, cu obrajii roșii, probabil în toiul unui nou conflict. Bobby rămase un timp cu ochii la scări, ca un cățel plin de speranță, dar își concentră apoi atenția asupra jocului când realiză că mama lui nu avea să coboare prea 232
