Ea nu coborâse din mașină, dar se uita prin parbriz. Jim își scoase casca și o puse sub braț – ca un astronaut. El spera să arate chipeș și dur – nu ca și cum tocmai și-ar fi scos o mască de scafandru, dar se temea că ultima variantă era probabil cea mai plauzibilă.
Recunoscându-și soțul, Franny clătină din cap și își afundă bărbia în piept – așa cum făcea la cinematograf, în întuneric, atunci când un criminal în serie se pregătea să țâșnească asupra următoarei sale victime. Jim înaintă spre portiera din față a mașinii și așteptă ca Franny să coboare geamul. Ea nu intenționa să râdă – de fapt, făcea eforturi să nu izbucnească în râs – dar nu putea să se mai abțină.
— Jim, zise ea. Mă urmărești?
El se aplecă, prinzându-se de geamul coborât al mașinii.
— Poate, zise el.
— M-ai urmărit toată ziua? Pe motocicleta acelui tip?
Franny îi făcu semn cu bărbia spre Terry, care arăta cu adevărat impunător pentru cine nu-l cunoștea. El vorbea acum la telefon, cu o expresie severă întipărită pe față, ceva mai departe de mașină. Îi văzu pe cei doi privindu-l și le făcu din mână.
— Poate.
— De ce – dacă-mi este permisă o întrebare atât de anostă?
227
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
— Pentru că te iubesc. Și nu vreau să te pierd. Nu renunț la tine –
nici pentru un tenismen și nici pentru altcineva.
Jim se ridică și deschise portiera. Întinse mâna spre Franny. Ea se gândi puțin, puse piciorul pe ambreiaj și opri motorul mașinii.
— Am condus-o ca naiba, zise ea coborând. Cred că vom fi nevoiți să o cumpărăm când o vom preda la centrul de închirieri.
Sunt sigură că am distrus-o de tot.
Jim își puse mâinile pe umerii lui Franny. Era mult mai scundă
decât el, aproape cu treizeci de centimetri. Părinții lui, care intenționaseră să-l însoare cu o silfidă înaltă din Greenwich, nu înțeleseseră niciodată alegerea lui. Ei erau preocupați de patrimoniul genetic, de producere a unor generații întregi de oameni blonzi și înalți. Dar Jim o iubea doar pe Franny, doar pe soția lui.
— Eu sunt cel care a distrus totul, Franny. Îmi pare nespus de rău. Voi face orice. Nu pot trăi fără tine. Pur și simplu nu pot.
Franny întinse mâna și atinse ușor ochiul înnegrit al lui Jim, care începuse să se înverzească.
— Se vindecă, zise ea, apoi își înclină capul în așa fel încât Jim să
o poată săruta, iar el se conformă.
În spatele lor, Terry începu să fluiere prelung și triumfător.
*
După ce străbătură un tunel scurt, scobit în versantul muntelui, Sylvia și Joan găsiră în cele din urmă ceea ce căutau – o mică plajă
superbă în formă de potcoavă, complet pustie. Sylvia putea vedea fundul apei de la cincisprezece metri distanță. Marea era limpede și azurie. Joan își lăsă jos rucsacul și lada frigorifică și se apucă de pus masa. El întinse o pătură groasă și așeză pe colțul acesteia niște obiecte grele care să o țină pe loc, deși plaja părea protejată complet de vânt. Nu erau valuri – nici măcar foarte mici – la malul apei.
Sylvia își azvârli espadrilele din picioare și se băgă cu picioarele în apă.
228
- EMMA STRAUB -
— E cel mai frumos loc pe care l-am văzut în viața mea, zise ea.
Și sunt sigură că nu voi vedea niciodată altul mai frumos.
Joan încuviință din cap.
— E cea mai frumoasă plajă, zise el. Nimeni nu știe de ea. Nici măcar localnicii. Bunicii mei locuiesc chiar acolo, sus, indică el muntele din spatele lor. Ei obișnuiau să mă aducă aici când eram mic. Era un loc potrivit pentru lansat bărcuțe.
Joan împachetase destulă mâncare – cât pentru patru persoane: șuncă și sandviciuri cu brânză, vin și prăjiturele cu unt făcute de mama lui.
— Vrei să înoți mai întâi sau să mănânci?
Sylvia înaintă spre pătură, tălpile și gambele ei ude fiind acoperite cu nisip.
— Hmm, zise ea, întorcându-se cu spatele la el și cu fața spre mare. În mod normal, aș alege mâncarea, dar acum nu știu ce să
spun.
— Am o idee, zise Joan.
Scoase tirbușonul din rucsac și deschise sticla de vin. Luă o înghițitură și îi întinse sticla Sylviei, care îi urmă exemplul. Când îi înapoie sticla, el îi puse din nou dopul, o introduse în lada frigorifică și se dezbrăcă de cămașă.
