Chelnerul le aduse două pahare cu vin și o farfurie cu măsline și pâine proaspătă. Antoni își scoase pălăria și o puse pe scaunul gol de lângă ea. Pe fruntea lui se vedea o urmă fină. Franny își spuse că
trebuia să fie de la pălărie, dar realiză imediat că era o urmă de bronz.
— Îți place să antrenezi? Trebuie să fie palpitant să lucrezi cu Nando.
Franny puse o bucățică de pâine în puțin ulei de măsline, apoi o introduse în gură. Antoni luă o înghițitură de vin.
— E bun.
Franny aștepta ca el să spună mai multe, dar Antoni își concentră
atenția asupra meniului. O clipă mai târziu, chelnerul reveni, iar el și Antoni avură o scurtă conversație. Lui Franny i se păru că auzise cuvintele „pulpo” 38 și „pollo”39, dar nu era sigură.
— Te-ai gândit vreodată să pleci din Mallorca? îl întrebă ea. Când ai fost în turneu, probabil că ai călătorit în toată lumea. A mai existat vreun loc care să-ți spună ceva? Înțelegi tu, un loc în care să-ți placă să locuiești? Își sprijini fața în palme, apoi îl întrebă: Ai copii?
— Pui o mulțime de întrebări, zise Antoni. Sau poate încă te refaci după leziunile pe creier.
Franny râse și se bătu ușurel pe cap, unde se mai vedea încă
forma cucuiului, dar Antoni nu zâmbi. El nu glumea, de fapt.
*
Joan și Sylvia se opriră pentru o cafea în Valldemossa, ; un orășel fermecător cu străzi în pantă, pietruite, și un mare număr de turiști cu rucsacuri și loțiune de protecție solară Coppertone. Rămaseră
afară și își băură cafelele din niște ceșcuțe speciale, care o făcură pe 38 Caracatiță
39 Pui
222
- EMMA STRAUB -
Sylvia să se simtă de parcă ar fi fost o aventurieră toată viața ei, cărând după ea – oriunde ar fi mers – pahare de unică folosință. Cei din Mallorca știau cum să încetinească lucrurile. După ce terminară
cafelele, Joan o conduse pe un mic deal, la o mănăstire unde George Sand și Frédéric Chopin petrecuseră o iarnă îngrozitoare.
— Serios, să se mute cineva la o mănăstire cu iubitul… zise Sylvia. Nu, chiar dacă asta s-ar fi întâmplat vara, tot mi se pare o idee proastă.
Chiar dacă o certase în mașină, Joan părea încântat să facă pe ghidul. El îi arătă tot felul de lucruri – țesătura ikat în vitrina unui magazin, care se fabrica pe insulă, celebrele ensaimada pudrate cu zahăr, chiar mai apetisante decât cele preparate de Franny, măslini sălbatici cu trunchiuri contorsionate în fel de fel de forme ciudate. Îi arătă pisici moțăind la soare. Când Sylvia începu să-și facă vânt, el îi oferi o sticlă cu apă. Ori de câte ori se atingea accidental de brațul lui, Sylvia simțea un impuls electric străbătându-i corpul. Și nu pentru că ar fi fost perfect pentru ea și nici pentru că ar fi avut atât de multe în comun. Sylvia avea mai multe în comun cu fata anostă; care vindea plăcinte, era foarte sigură, dar asta nu conta.
Joan era la fel de chipeș ca un model dintr-o reclamă Calvin Klein
– una din cele care-ți dădeau impresia că hainele nici nu fuseseră
inventate, slavă Domnului. El ar fi putut fi la cârma unei bărci cu pânze purtând doar o pereche de chiloți minusculi și nimeni nu s-ar fi plâns. Să se plângă! Turistele ar fi dat o mulțime de bani doar ca să facă poze cu el. Sylvia nu credea că avea să mai fie vreodată la fel de aproape de cineva atât de arătos ca Joan. Nu existau prea multe șanse.
Mai era puțin până la ora prânzului, iar Joan avea un anumit loc în minte. Mergeau cu mașina mai departe, către mare, dar el nu părea dispus să-i spună mai multe. Joan puse un CD cu Maroon 5 și începu să fredoneze.
— Ce zici de Maroon 5?
223
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
— Sunt în regulă, da, spuse Sylvia. În viața ei de zi cu zi ar fi făcut haz de el, dar acum se simțea ca o americancă proastă care nu mai avea dreptul să spună ce lucruri erau bune sau rele. Joan luă
răspunsul ei drept încurajare și mări volumul. El începu să danseze în scaun în timp ce conducea, mișcând buzele ca la play-back.
Sylvia nu ar fi putut spune dacă era serios sau ironic, dar decise că
nu mai avea importanță. Nu putea să-i reproșeze nimic. Merseră cu mașina aproape o oră pe niște drumuri care o făceau să regrete că
nu-și luase la ea niște Dramamine, dar în cele din urmă, Joan făcu un viraj strâns, iar mașina începu să coboare spre poalele muntelui în loc să urce. Pini înalți mărgineau drumul pe ambele părți, iar lumina abundentă a soarelui se atenuă în scurt timp.
— Ai de gând să mă omori? întrebă Sylvia.
— Hmm, nu, răspunse Joan și continuă să conducă, ținând acum ambele mâini pe volan.
Mai merseră câteva minute cu mașina înainte de a ajunge la o parcare mică și pustie.
— De aici vom merge pe jos, spuse Joan.
El sări din mașină și deschise portbagajul, de unde luă un rucsac mare și o ladă frigorifică. Sylvia nu mai fusese la o întâlnire romantică până atunci. Ieșise cu o mulțime de oameni – dintre care și câțiva băieți – iar Gabe Thrush i se ivise în prag de o mie de ori, dar până atunci nimeni nu o sunase și nu-i trimisese vreun mesaj sau vreun bilet scris prin care să o invite la o întâlnire adevărată.
Nici măcar înainte ca Joan să țipe la ea nu se gândise că aceea putea fi o întâlnire romantică. Nu prea știa cum ar fi trebuit să se poarte într-o astfel de împrejurare.
— Deci tu ai plănuit ieșirea asta? întrebă Sylvia.
