Sylvia ieșise cu Joan – mica norocoasă – iar băieții păreau mulțumiți să stea la piscină și să citească – Jim cu o pălărie trasă
peste ochiul umflat și Bobby foarte încruntat – atât de tare încât ea se temea să nu rămână cu o cicatrice între sprâncene. Charles și Lawrence stăteau de pază pe lângă Bobby – ca să fie siguri că nu-și făcea vreun rău sau, mai rău de atât, că nu chema vreun taxi pentru a lua primul avion spre Florida. Franny îl voia acolo, cu ei – trist sau nu. Era aceeași filosofie pe care o avea în legătură cu acei copii care consumă alcool când devin adolescenți: mai bine să o facă în casa ei, unde putea să-i supravegheze, decât pe străzi, unde puteau fi arestați. Ea le spusese că urma să iasă în după-amiaza aceea pentru a se documenta în legătură cu un articol, dar nu era sigură. Franny îl bătu ușurel pe braț pe Jim, apoi luă mașina și se îndreptă din nou spre clubul de tenis, oprindu-se doar o dată în drum. Antoni o aștepta în biroul lui, cu brațele încrucișate. În loc de ținuta sa de instructor de tenis, el purta o pereche de blugi bleumarin și o cămașă albă care îi făcea pielea să arate de parcă soarele i-ar fi sărutat în parte toți porii. Ochelarii lui de soare îi atârnau în jurul gâtului, pe un șnur, dar când Franny intră în birou, el și-i ridică pe cap. Antoni păși către ea cu mâna întinsă. Când Franny se apropie de el în mijlocul încăperii, constată cu surprindere că Antoni o trase și mai aproape decât se aștepta, sărutând-o repede pe obraji.
— Oh! zise Franny. Iată ce minunat poate începe o zi!
Telefonul sună, iar fata din spatele pupitrului îl ridică și începu să vorbească repede în spaniolă. Antoni o conduse pe Franny în direcția parcării. După ce ieșiră din clădire, Franny realiză că nu-și 215
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
făcuseră un plan concret – evident, ei nu se aștepta ca ea să joace tenis, dar nu stabiliseră ce aveau să facă în timpul discuției. Asta era partea care-i plăcea cel mai mult când cerea un interviu: vedeta care devora o farfurie cu cartofi prăjiți la masa ei favorită; chef-ul care se plimbă în orășelul în care locuiește cu câinii lui, care-i adulmecă
cizmele de cauciuc, având un sandvici în buzunar. Lui Franny îi plăcea să vadă ce mâncau oamenii.
— Ai luat prânzul?
Antoni își consultă ceasul.
— Nu, e devreme. Ți-e foame? Te voi duce într-un loc unde se fac cele mai bune tapas din Mallorca. Nu sunt acceptați turiști acolo, dar pentru mine vor face o excepție. Mai întâi vom face un tur al Centrului, apoi vom merge la masă.
— Ei bine, da, zise Franny, deși Antoni străbătea deja parcarea îndreptându-se spre gardul din capăt legat cu un lanț.
El își prinse ochelarii de soare pe cap cu banda elastică și scoase o șapcă de baseball din buzunarul de la spate.
Sandalele lui Franny troncăneau strident pe asfalt, făcând-o să
îndoaie forțat genunchii, ca un copil care încerca să meargă pe tocurile mamei. Erau treizeci de terenuri de tenis în total, dispuse pe două rânduri lungi, de o parte și de cealaltă a biroului administrativ. Centrul organiza tabere pentru copii, instruire serioasă pentru juniorii competitivi și oferea lecții pentru adulții care nu mai aveau șansa de a ajunge jucători profesioniști, dar încă
interesați să-și îmbunătățească serviciul. Antoni se uită la Franny când pomeni de serviciu. Nando Filani era cel mai faimos jucător al lor, dar Antoni era mândru de întregul personal al Centrului. De fiecare dată când treceau pe lângă o lecție în desfășurare, sau pe lângă vreun adolescent transpirat care lovea mingi după mingi, Antoni bătea de două ori din palme, apoi dădea din cap sau spunea câteva cuvinte de încurajare. Numele lui Nando era pe ușă, dar Centrul îi aparținea lui Antoni. Franny își notă niște observații pe 216
- EMMA STRAUB -
care se îndoia că avea să le folosească vreodată: „Zgomotul tunului de aruncat mingi. Adidași alunecând pe zgura terenului de tenis.
Glezne roșii, șosete albe. AV/păun cu pene răsfirate.”
Ea scrisese câte ceva în ultimele câteva luni – niște pagini pe care le-ar fi putut condensa în cele din urmă într-un prim capitol sau într-un prolog – dacă avea să-l păstreze. Aceea era sursa furiei: suferința. Neplăcerile cauzate de Jim și sacralitatea unirii lor. Era o nebunie ceea ce tinerii considerau posibil, ceea ce mulți de douăzeci și trei de ani luau drept sigur pentru o viață întreagă. Părinții lui Franny erau căsătoriți de o veșnicie și se îndoia că vreunul din ei ar fi călcat strâmb vreodată, dar ce știa ea? Ce putea ști cineva despre altcineva – inclusiv despre persoana cu care era căsătorită? Fiecare căsnicie de durată avea secretele ei, uși închise în spatele unor draperii grele și prăfuite. Franny își spuse că și ea avea așa ceva undeva în adâncul sufletului – sertare pline cu indiscreții de mult uitate. Așa și spera, de fapt. Nu era deloc distractiv să se afle de cealaltă parte a baricadei, să fie în tabăra nepotrivită. Dimpotrivă, ea era chiar adepta ideii că uneori era sănătos să mai greșești. Poate că asta avea să fie cartea, la urma urmei – o biografie la viitor. Un
„Catalog al viitoarelor mele păcate”. O revigorare sexuală
spectaculoasă a unei femei între două vârste după divorț. Iar pe copertă trebuia să fie o oglindă. Antoni vorbea cu o elevă, o fată de vreo doisprezece ani. Aceasta avea privirea rece a unei profesioniste, dar execută două lovituri de rever succesive ușor nesigure. El stătea chiar înapoia fetei, cu spatele la gard și îi dădea indicații cu voce scăzută, încercând să o corecteze. Cea de a treia lovitură sfâșie aerul ca un cuțit Ginsu.
— Sí! strigă el și bătu de două ori din palme.
Franny bătu și ea de două ori în semn de răspuns, iar Antoni îi aruncă o privire pătrunzătoare, făcându-i cu ochiul.
*
Drumul părea să se parcurgă mai repede pe șaua unei 217
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
motociclete. Virajele erau mai strânse. Jim nu mai fusese pe șaua unei motociclete din studenție. Era o adevărată provocare, iar coordonarea și forma fizică erau esențiale. Brațele lui erau încolăcite în jurul mijlocului masiv al pediatrului, iar casca lui se tot ciocnea de casca lui Terry. Cel mai probabil, aveau să sfârșească la poalele uneia dintre stâncile abrupte pe lângă care treceau, dar după numai douăzeci de minute de rugăciuni mute, Jim simți vibrațiile motorului încetinind sub trupul lui. El deschise ochii și văzu poarta Centrului Internațional de Tenis „Nando Filani”. Odată ce se opriră, Jim își scoase casca.
— Aici este, zise el. Așa cum i se ceruse, Terry oprise în apropierea Centrului, la vreo șase metri de intrare.
Terry înclină puțin motocicleta, sprijinind-o, astfel încât Jim să
poată coborî. Acesta își aruncă piciorul stâng peste șaua motocicletei și simți cum îi trosneau articulațiile – la naiba, până și a coborî de pe o motocicletă părea o treabă potrivită pentru bărbații mai tineri, dar Jim nu voia să pară prea greoi. Ignorând senzația incomodă din vintre, Jim merse până la zidul din piatră și aruncă o privire în incinta Centrului de tenis. Putea vedea parcarea – aceasta fiind zona care-l interesa de fapt. În acest fel putea observa dacă
Franny și donjuanul ei plecau de acolo. Jim nu putea să-și explice de ce simțise nevoia să-și urmărească soția, dar o făcuse. Nu era ceva frumos sau romantic. Asta demonstra că era posesiv și destul de disperat, iar el știa acest lucru. Nu avea importanță. Ceea ce conta era faptul că o putea supraveghea îndeaproape pe Franny, chiar dacă asta însemna să-l îmbrățișeze pe Terry și în orele următoare.
Terry era obișnuit să stea pe motocicletă pe marginea drumului, admirând peisajul, și nu-l deranja deloc să aștepte. Închise ochii și își întoarse fața roșcovană către soare. Motocicleta nu era destul de mare pentru ca Jim să stea pe ea fără a avea senzația că lucrurile luaseră o turnură cu adevărat intimă și, oricum, el nu putea sta întrun loc. Mergea înainte și înapoi pe drum, în fața intrării. Marginea 218
- EMMA STRAUB -
drumului nu era destul de lată pentru o mașină, dar motocicleta se încadra perfect în spațiul acela îngust, permițând ca traficul să se desfășoare normal pe lângă ea. Din când în când, o mașină încetinea și intra în parcarea Centrului de tenis, iar altele ieșeau de acolo.
Când vedea vreo mașină ieșind, Jim se ascundea repede în spatele motocicletei sau se apleca de parcă ar fi verificat cauciucul din spate al acesteia. Terry avea sarcina de a se uita în fiecare mașină care ieșea din parcare și să-i spună „Nup” dacă Franny nu era înăuntru.
Asta se întâmplă de trei ori, până ce Terry zise „Dap”. Jim rămase ghemuit după motocicletă, cu spatele la intrare, până ce mașina viră
și se încadră în trafic, apoi se urcă repede pe motocicletă, cuprinzându-l pe Terry cu autentică afecțiune.
— Să mergem, zise el, iar Terry porni motorul.
Jim nu fusese niciodată un fan al mașinilor sau al vitezei, dar începea să înțeleagă frumusețea vieții pe asfalt. După eșecul cu Madison Vance, criza vârstei de mijloc putea continua cu dezmățul pe roți. Parcă și vedea scena – el și Franny gonind entuziasmați pe autostrada I–95 sau pe șosele mai mici, mai rustice, admirând culorile toamnei și respirând aer curat la 100 de kilometri pe oră. El i-ar fi luat o cască. Ce culoare ar fi vrut, deși, desigur, ar fi preferat una neagră sau poate aurie. Franny Gold. Acesta era numele ei când se cunoscuseră. Franny Gold. Franny Gold. Franny Gold. Lui îi plăcuse întotdeauna numele ei, chiar dacă Franny glumea că ar fi fost
„shtetl chic”37. Cum putea fi ceva mai frumos decât aurul? Terry întoarse încet motocicleta, apoi plecară după BMW-ul lui Antoni, care era chiar în fața lor. Când acesta vira, virau și ei. Când se oprea, opreau și ei. Jim nu putea vedea ce era direct în fața lor – în afară de casca lui Terry, dar observă că ținutul rural arid se transforma treptat, comunicând cu străzile din centrul Palmei. Erau pe șoseaua de centură din zona portului. După încă un viraj intrară în umbra 37 De prost gust
