219
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
catedralei. Jim ar fi vrut să știe despre ce vorbeau, cât de senzual devenise accentul lui Antoni de când părăsise lumina reflectoarelor.
El se rugă repede în gând ca acesta să fi rămas cu niște leziuni pe creier, dar își retrase rugile, simțindu-se stupid. Franny nu greșise cu nimic. Dacă ea voia să se culce cu un mallorcan superb, el nu avea de gând să o oprească.
*
Joan avea patru CD-uri în mașina lui: „Sirena” lui Tomeu Penya,
„Euphoria” lui Enrique Iglesias, „Flands All Over” al lui Maroon 5
și „Take Me Home”, One Direction – care, spunea el, aparțineau surorii lui mai mici.
La cererea Sylviei aleseră pentru început One Direction, iar Joan încercă să nu își miște capul în ritmul muzicii. Era o zi perfectă –
caldă, cu o briză plăcută – și, în timp ce erau pe drum, nici nu mai aveau nevoie de aer condiționat. Atât Joan, cât și Sylvia își coborâră
geamurile din dreptul lor și lăsară aerul să-și facă treaba. Părul Sylviei îi șfichiuia fața ca o tornadă blondă, dar ei nu-i păsa. După
ce se sătură de muzica pop, ea scoase CD-ul și îl înlocui cu altul –
cel cu Tomeu Penya, un cântăreț de care nu auzise niciodată. În fotografia de pe carcasa CD-ului, Penya (bănuia ea) arăta ca un autostopist ciudat – cam ca Neil Young. Începu o melodie, dar Joan trecu la a doua, apăsând un buton, și Sylvia bătu din palme.
— Sună ca un cântec de leagăn interpretat de un tip îmbrăcat într-o geacă strâmtă în colțul unui restaurant mexican.
Joan o privi încruntat, de parcă Sylvia tocmai ar fi făcut-o „târfă”
pe mama lui.
— Ce e? Ție chiar îți place?
Joan clătină din cap, iar Sylvia crezu la început că era de acord cu ea, dar fața lui se făcu roșie ca racul, și ea realiză că se înșelase.
— Asta e muzică din Mallorca, zise el, făcându-i semn spre aparatul stereo. E muzica noastră națională, asemenea muzicii country.
220
- EMMA STRAUB -
— Am înțeles. Și oricine știe că stilul country e oribil, cu excepția lui Taylor Swift, poate. E de înțeles.
Ea întoarse carcasa CD-ului.
— Stai puțin, trebuie să ascultăm „Taxi Rap”. Sylvia atinse butonul „înainte” de câteva ori și așteptă ca Tomeu să înceapă rapul despre taxiuri, ceea ce se și întâmplă. Oh, Doamne! zise ea. E ca și cum ți-ai vedea bunicul gol pușcă.
Joan apăsă butonul „stop”, iar în mașină se făcu liniște.
— Voi, americanii. Unii dintre noi ne mândrim cu istoria noastră, știi? Tu spui numai prostii!
Sylvia nu era obișnuită să audă pe cineva țipând la ea. Își încrucișă brațele și întoarse capul spre geam.
— Mă rog, zise ea, încercând să găsească o remarcă mai tăioasă.
— Se vorbesc cinci limbi în Spania, plus dialectele, știai asta? Iar Franco a încercat să distrugă toate astea. Și iată că e foarte important să avem un cântăreț mallorcan, care cântă melodii mallorcane, chiar dacă nu sunt cele mai bune uneori.
Sylvia stătea cu spatele lipit de scaun și cât mai departe de el – de parcă ar fi fost la dentist.
— Ai dreptate, zise ea. Îmi pare rău.
— Lumea nu se reduce la piscina ta sau la faptul că fratele tău e sau nu un ticălos, zise Joan.
— Ai dreptate, zise din nou Sylvia, luându-și rămas bun de la ideea că Joan avea să se apropie destul de mult de ea ca să o sărute din nou sau că restul zilei putea evolua mai plăcut.
Era pe punctul de a-i cere să întoarcă mașina și să o ducă acasă, dar se temea să nu pară prea capricioasă, așa că se mulțumi să tacă
și să se uite pe geam.
*
Restaurantul era pe un debarcader și arăta destul de mediocru –
așa cum îi plăcea lui Franny, cu fețe de masă foarte moi de la atâtea spălări și decorațiuni prăfuite pe pereți. Nu era pentru turiști – nu 221
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
exista meniu în limba engleză și nici în germană, doar în spaniolă.
