Probabil că acesta era unul dintre beneficiile faptului că era homosexual: să fii capabil să adori niște copii pe care să-i înapoiezi 123
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
apoi părinților lor. Lawrence nu vedea lucrurile la fel. Unii dintre prietenii lor merseseră pe la avocați, care aveau onorarii mult mai costisitoare, dar în același timp erau mult mai discreți. Lawrence spusese că aveau să încerce și ei așa, dacă o colaborare cu agenția nu ar fi dat rezultate. Participaseră la întâlniri informative la Hockney, Price-Warner – cuplurile gay erau bine-venite oriunde.
Stăteau în săli de așteptare viu colorate – unde era la fel de liniște ca în saloanele de la oncologie –, încercând să nu stabilească vreun contact vizual cu alte cupluri pline de speranță aflate în aceeași încăpere. Charles era surprins că mocheta din sala de așteptare nu era plină de găuri arse de la miile de priviri fixe în podea. Nu existau baloane și nici zâmbete optimiste în sălile de așteptare, ci numai în broșurile lucioase.
Acum, tot ce puteau să facă era să-și găsească fiecare câte o ocupație. Lawrence își dorea un Cub Rubik sau niște andrele de împletit, chiar dacă nu știa să folosească nici una, nici alta. Mallorca le era de ajuns. Era o zi caniculară, iar Bobby, Carmen și Franny păreau destul de fericiți să se bălăcească în piscină. Jim citea un roman la umbră. Lawrence nu mai putea sta încă o zi fără să facă
nimic, iar muzeul Miró era în apropiere, la poalele muntelui, un drum de cincisprezece minute cu mașina, așa că o luară cu ei pe Sylvia și plecară.
*
Muzeul nu era remarcabil – doar câteva încăperi mari și răcoroase, plus tablourile pline de viață și schițele lui Miró expuse pe pereți. Una dintre săli găzduia o expoziție a altor pictori spanioli, iar ei trecură repede pe lângă exponate, oprindu-se din loc în loc.
Lui Lawrence îi plăcu o lucrare a lui Miró – ulei și cărbune pe pânză, mare și bej, cu o pată roșie chiar în centru – care arăta ca un gigantic sân umflat. Charles se delectă pe îndelete în ultima încăpere a muzeului, în timp ce Lawrence și Sylvia îl așteptau în curte.
124
- EMMA STRAUB -
Mai jos de oraș, marea era enormă și albastră. Ziua mirosea a vară și a iasomie. Sylvia își puse o mână pe umărul lui Charles și cealaltă pe umărul lui Lawrence, spunând:
— Mie îmi ajunge.
Mai sus pe deal, după un colț, erau studiourile lui Miró. Pășiră
pe aleea de prundiș și aruncară câte o privire în camerele lui –
aranjate de parcă pictorul ar fi trebuit să ajungă acasă dintr-un moment într-altul. Mai multe pânze erau susținute de șevalete, iar pe mesele lui stăteau desfăcute tuburi de vopsea pe jumătate folosite și fără capac. Lui Charles îi plăcea nespus să viziteze studiourile altor pictori. În New York, pictorii mai tineri se mutau tot mai departe, în Brooklyn, în Bushwick și în colțurile cartierului Greenpoint, care aproape că se unea cu Queens. Studioul lui era alb, curat și ordonat, cu excepția pardoselilor, care erau pătate după
atâtea scurgeri accidentale de vopsea. În Provincetown, lucra pe o verandă acoperită sau într-o cameră mică și luminoasă care fusese pe vremuri o mansardă. Avusese oare Miró copii? Charles răsfoi mica broșură pe care o primiseră la intrare, dar nu se menționa așa ceva. Mulți pictori aveau copii, dar aveau și soții sau parteneri, cineva pentru care să stea acasă. De ce nu vorbiseră despre asta?
Lawrence își putea lua liber un timp, desigur, câteva luni, dar nu ar fi trebuit să se întoarcă din nou la lucru? Cine urma să aibă grijă de copil atunci? Charles își dorea ca asistenta socială să le fi trimis o fotografie, ceva, dar ei nu făcuseră asta – așa cum le explicaseră de fapt la întâlniri, la fel ca atunci când oamenii aveau un copil biologic. Poți vedea copilul abia atunci când îți este pus în brațe.
Lawrence înclină capul și făcu un tur în cealaltă parte a studioului –
atât de respectuos față de spațiul sacru al acestui bărbat. Charles iubea acest lucru la soțul lui, dorința lui de a vedea ceea ce alți oameni nu puteau să vadă, faptul că arta era atât căutare, cât și magie, o afacere, dar și un mod de comunicare, în același timp. Nu fusese ușor să-l convingă pe Lawrence să vină – două săptămâni 125
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
întregi în compania familiei Post nu însemnau vacanță pentru oricine. Charles întinse mâna și îl mângâie pe Lawrence pe cap. Nu avuseseră niciodată astfel de momente în New York, când Lawrence alerga mereu la birou. Când stăteau în Provincetown, Charles mergea până la brutărie să cumpere micul dejun pentru amândoi sau lucra în studioul său în timp ce Lawrence dormea. I se părea un lux – ei doi plimbându-se printr-un muzeu într-o zi a săptămânii.
Sylvia ieși din nou pe aleea de prundiș din fața muzeului, lăsându-i singuri. Poate că le-ar fi fost mai ușor să-și imagineze dacă
bebelușul – Alphonse, numele lui era Alphonse – ar fi fost o fetiță.
— Bună, zise Lawrence, ocolind perimetrul și apropiindu-se de Charles.
Își încrucișă brațele peste piept și își plecă puțin capul, astfel încât să se sprijine de umărul lui Charles. Nu era confortabil deloc –
Lawrence era cu opt centimetri mai înalt – dar îi făcea bine pentru moment.
— Mă gândeam doar cât de frumos va fi să mergem acasă, zise Charles.
— Cine ești și ce ai făcut cu soțul meu? întrebă Lawrence râzând.
— Cum? întrebă Charles, pișcându-l de șold și făcându-l să se îndepărteze de el. Te porți de parcă te-aș fi ignorat în tot acest timp.
Lawrence oftă.
— M-ai ignorat, desigur.
Charles se uită repede afară, verificând-o pe Sylvia, care se întinsese cu fața în jos pe o bancă, ignorându-i pe ceilalți turiști care fotografiau de zor peisajul.
— Scumpule, nu-i adevărat.
— Scumpule, e foarte adevărat.
Lawrence era de neclintit. Își încrucișă din nou brațele.
— Lawr, te rog. Cum puteam să te ignor? Am fost mereu împreună cu alți șase oameni. Ce puteam să fac? Să mă prefac că
126
- EMMA STRAUB -
nu-i aud și nu-i văd?
