— Da, zise Franny, fără să o privească pe Sylvia sau pe recepționeră, ci numai poza din broșură. Da, îmi convine.
După ce semnă în registru, se întoarse și ieși calmă pe ușă, lăsând-o pe Sylvia lângă pupitru, cu gura căscată.
— Nu te grăbeai? strigă ea de afară.
Sylvia făcu o grimasă spre femeia din spatele pupitrului și alergă
115
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
înapoi la mașină, fără să înțeleagă nimic din scena la care tocmai asistase, dar bucuroasă că avea cu ce să o tachineze pe mama ei în deceniile următoare.
*
Franny refuză să spună prea multe despre Antoni Vert. Menționă
că era un jucător de tenis de pe vremea ei – ultima speranță de excepție a Spaniei înainte de ascensiunea agresivă a lui Nando, dar Joan fu mult mai generos cu explicațiile.
El și Sylvia lucrau – teoretic – lângă piscină, dar în realitate doar mâncau un castron uriaș de struguri și un castron la fel de uriaș de guacamole, pregătite de Franny, în ciuda faptului că Sylvia o tachinase că gătise mâncare mexicană în Spania, de parcă toate țările în care se vorbea limba spaniolă erau la fel. Joan stătea cu picioarele încrucișate și avea ochelarii de soare ridicați pe cap.
Sylvia își ținea picioarele în apa din piscină.
— A fost faimos, zise Joan. Toate femeile îl adorau. Mama mea îl iubea, de exemplu. Toți îl iubeau. Nu era la fel de bun ca Filani, dar era mai chipeș. La începutul anilor ’80. Avea părul foarte lung.
— Aha! Sylvia își mișca picioarele înainte și înapoi în apă. Ce interesant, vreau să spun. Mama mea aproape că a făcut un atac de cord, dar ăla nu a fost nimic pe lângă cel pe care-l va avea dacă va încerca să joace tenis cu adevărat.
Apa din piscină plescăia stropindu-i picioarele – gest care, spera ea, putea să-i etaleze dezinvoltura, ca în reclamele la costume de baie din „Sports Illustrated”, și nu să dea impresia că urinase printre coapse.
Joan râse, apoi își aruncă în gură un bob de strugure.
— Dar tu, Sylvia? Nu ai niciun iubit acasă, în New York?
Sylvia afundă un chips în guacamole, apoi îl depuse cu delicatețe pe limbă. Era greu să fie seducătoare atunci când vorbeau despre viața ei actuală. Clătină din cap mestecând.
— Băieții din New York sunt nașpa. Sau, cel puțin, cei de la 116
- EMMA STRAUB -
școala mea. Tu spui cuvântul ăsta, „nașpa”? Care e cuvântul în spaniolă?
Înghiți în sec.
— Me tienen hasta los huevos. Înseamnă „mă calcă pe nervi”.
Aceeași idee.
— Da, zise ea. Me tienen hasta los huevos.
Un mic avion înainta pe cer, lăsând în urmă o dâră de fum alb –
un mesaj scris în alb. Sylvia privea cum linia albă secționa cerul albastru și senin. Semăna cu o ecuație: x + y = z. Avocado plus ceapă
plus coriandru egal guacamole. Piele plus soare egal arsuri. Tatăl ei plus mama ei egal ea. Fusese o primăvară ciudată acasă. Franny era Franny, ca întotdeauna, figura centrală din propriul sistem solar, prăjina în jurul căreia restul lumii trebuia să danseze și să se învârtă. Jim era cel care se purta ciudat. Nu avea niciun sens faptul că se pensionase brusc. „Gallant” era oxigenul lui, distracția lui esențială, era totul pentru el. Sylvia se plimba prin casă și-l găsea șezând într-o altă cameră sau în grădină, privind în gol. În loc să-l întrerupă, așa cum ar fi făcut în mod normal, îl evita. El arăta atât de cufundat în gânduri, încât să-l deranjeze i se părea la fel de periculos ca a trezi un somnambul. Asta înainte să afle. Cu cât el stătea mai mult acasă, cu atât putea auzi mai multe conversații prin pereții și podelele vechi de o sută de ani. La început auzise doar bucăți, câteva cuvinte rostite mai răspicat decât restul, și apoi totul dintr-odată, când mama ei decisese că era prea greu să pretindă că
toate erau bune și frumoase.
Franny îi spusese cam așa: tatăl ei se culcase cu cineva și asta era o Problemă pe care ei încercau să o rezolve – de parcă toată
povestea ar fi putut fi rezolvată cu un calculator uriaș. Sylvia nu știa cine era femeia, dar știa că era tânără. Desigur, ele erau mereu tinere. Jim nu fusese prezent la acea conversație – așa era mai bine pentru toți. Părinții devin ciudați când te maturizezi, asta era evident. Nu ai putea lua de bun faptul că familiile tuturor 117
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
funcționează exact la fel ca a ta – cu ușile de la baie deschizându-se sau închizându-se, cu prea mult zahăr în sosul de roșii, cu sunete discordante, dar și cu cântece de leagăn eficiente înainte de culcare.
Sylvia petrecuse ultimele câteva luni urmărind cum îl ignora mama pe tatăl ei – excepție făcând doar momentele în care Franny îl certa, iar tatăl ei nu era omul care să suporte așa ceva. Sylvia stătea pe scaunul ei la masa din bucătărie și îi vedea cum se certau în tăcere.
Ea se întrebă dacă fuseseră mereu așa – sau poate că acum se maturizase și își dădea seama de răceala dintre ei. Uneori, în cărți, dădea peste mențiunea „dormitorul ei” și „dormitorul lui”. La fel și în filmele vechi; la TCM vedea numai femei care se trezeau singure în cămășile lor de noapte – și își spunea că poate nu era o idee atât de rea. Oricum, ce erau părinții? Doar doi oameni care crezuseră pe vremuri că erau cei mai deștepți din lume. Erau o specie care-și făcea iluzii, cu creiere la fel de mici ca ale dinozaurilor. Sylvia nu credea că avea să-și dorească vreodată să se mărite sau să aibă copii.
Dar nu trebuia să se mai gândească la stratul de ozon și la tsunami –
cum rămânea cu cina? Era prea mult.
— Să mergem înăuntru! zise ea. Soarele acesta mi se pare foarte deprimant.
Își scoase un picior din piscină, apoi și pe celălalt, privind urmele întunecate lăsate de tălpile ei pe beton.
Joan ridică holurile cu fructe și o urmă în sufragerie.
