singuri până acum, dar nu reuși. Era posibil ca ei să fi fost lăsați singuri într-o încăpere atunci când Bobby se dusese odată până la baie, dar până și asta era puțin probabil. Îi făcu semn către șezlongul de lângă el, iar Carmen se așeză, împletindu-și degetele și întinzându-și palmele. Încheieturile ei trosniră strident.
— Îmi pare rău, zise ea. E un obicei prost.
Îți sorbiră amândoi băuturile, privind îndelung munții, care căpătaseră o nuanță albăstrie de la cerul fără pic de nori de deasupra.
— Știi, zise Carmen, îmi pare rău pentru ce se petrece între tine și Franny.
Acoperi cu palma gura paharului ei. Jim se întreba dacă lichidul avea gust de rumeguș sau de chimicale – o mie de vitamine din cereale măcinate la un loc.
— Trebuie să vă fie greu amândurora.
Jim își trecu repede mâna prin păr, stânjenit, apoi repetă gestul.
Își strânse buzele, nesigur de ceea ce ar fi trebuit să spună.
— Hm, bâigui el în cele din urmă. Îmi pare rău, dar Franny ți-a spus ceva?
— Nu a fost nevoie să-mi spună, zise Carmen, plecându-și privirea. Cu părinții mei s-a întâmplat același lucru. Bobby nu știe nimic, dar eu pot să-mi dau seama. Nu-ți face griji, nu o să-i spun nimic.
— Aha! zise Jim, încă nedumerit. Mulțumesc.
— Nicio problemă, zise ea, iar cuvintele îi ieșiră mai ușor de pe 109
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
buze acum. Vreau să spun că eu eram la liceu când s-a întâmplat asta – eram puțin mai mică decât Sylvia și mi-a fost foarte greu.
Părinții mei au trecut prin momente grele atunci, dar nu au vrut ca noi să știm, însă, desigur, noi am aflat. Eu și frații mei eram la mijloc, chiar dacă ei au crezut că noi habar nu aveam de nimic.
— Îmi pare rău să aud asta.
Cafeaua lui se răcise. Jim întoarse capul spre casă, sperând să mai apară cineva, dar nu se vedea niciun semn de viață în direcția aceea.
— Dacă vrei să vorbești cu cineva despre asta, poți să vorbești cu mine, adăugă Carmen. Puse o mână pe umărul lui Jim și continuă: Rămâne între noi.
— Mulțumesc, răspunse Jim. Nu era sigur pentru ce îi mulțumea sau ce aflase ea, mai exact. Știa doar că voia să fie salvat de un mic avion în picaj. Cei din avion nu trebuiau nici măcar să se oprească –
ar fi fost de ajuns să-i arunce o frânghie. S-ar fi agățat de ea fără
probleme.
*
Nu mai rămăsese nimic de mâncare în casă. Franny uitase cât de multă mâncare puteau consuma copiii ei – și toți ceilalți, desigur, întotdeauna fiind nevoită să apeleze la micile bucățele de pâine pe care ea le punea deoparte pentru panzanella 19 din ziua următoare.
— Cine vrea să vină cu mine la băcănie să facem cumpărături?
Mă voi ocupa de prânz. Cine e cu mine? întrebă ea în gura mare.
Charles și Lawrence plecaseră să exploreze o plajă din apropiere, iar Carmen și Bobby ieșiseră să alerge în sus și în jos pe munte. Jim citea în living. Numai Sylvia era destul de aproape ca să poată auzi
– chiar în fața ușii deschise a frigiderului.
— Doamne, da. Te rog.
Franny nu mai condusese o mașină cu schimbător manual de viteze de zeci de ani, dar acele mișcări reflexe nu dispăreau 19 Salată toscană cu roșii și pâine
110
- EMMA STRAUB -
niciodată din amintire. Jim se oferi să-i țină un curs rapid de trei minute, ușor alarmat la gândul că Franny intenționa să meargă pe drumuri necunoscute, dar ea insistă că știa foarte bine ce făcea.
Sylvia își făcu semnul crucii înainte de a intra în mașină.
— Sper doar să mă aduci vie înapoi, și asta înainte de lecția cu Joan.
— De parcă te-aș omorî fără să-ți mai dau vreo șansă să-l mai vezi, zise Franny, întorcând cheia în contact.
Puse piciorul stâng pe ambreiaj și pe cel drept pe accelerație, dar mișcarea nu era la fel de fluidă ca pe vremuri, după atâția ani în care nu mai exersase deloc, așa că mașina țâșni înainte. Fața lui Franny se coloră în violet, iar Sylvia țipă. Jim încă stătea lângă
mașină, strângându-și coatele. Bărbații de la „Gallant” conduceau întotdeauna cu schimbător manual și își învățau și copiii să
conducă. Era o aptitudine importantă în viață, la fel ca mânuirea cuțitului sau învățarea unei limbi străine.
Franny îi făcu un semn din mână lui Jim și dădu încet înapoi, simțindu-și splina undeva în gât.
— E în regulă, zise ea, mai mult pentru sine decât pentru fiica ei.
