— Privește! îi arătă Franny lui Jim, care ridică din umeri. Poate că
e dragoste adevărată, la urma urmei.
— Ea e în regulă, spuse Jim. Nu mă deranjează deloc.
Franny se uită urât la el.
— Nu știi să minți.
Ei îi plăcuse lucrul ăsta la el pe tot parcursul căsniciei lor, dar acum, când rostise cu voce tare aceste cuvinte, lui Franny îi trecu prin minte că era de fapt un defect. Străzile pavate cu piatră erau în pantă, urcând și coborând dealul. Trecură pe lângă un mic magazin care vindea perle de Mallorca, iar Franny se aplecă să intre pe ușa joasă. Charley și Lawrence o urmară fideli. Ea cumpără două
șiraguri – ambele albastre, cu perle satisfăcător de mari – și agăță
unul la gâtul ei, iar pe celălalt la gâtul Sylviei.
— Mamă, zise Sylvia, plimbându-și degetele pe noul ei colier, cred că stomacul meu e pe cale să se mănânce singur. Ca și cum stomacul e pe cale să creadă că organismul meu încearcă să-l ucidă, iar el va ataca restul organelor mele la fel ca un parazit. Iar apoi voi fi moartă într-o oră.
— Să-ți fie de bine, zise Franny și o luă pe Sylvia de braț. Să-i urmăm pe cei doi porumbei.
— Oh, te rog! zise Sylvia.
Se uită peste umăr, ca să se asigure că nu era nimeni destul de 101
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
aproape ca să le audă.
Străzile – exclusiv pietonale – erau ticsite cu oameni eleganți de toate vârstele: domni energici în pofida părului alb, în pulovere subțiri și mocasini, adolescenți exuberanți care-și lingeau gâturile unii altora. Reușiră să ajungă pe strada următoare și îl găsiră pe Bobby stând singur în fața unui magazin de haine.
— Ai scăpat de ea? întrebă Sylvia.
— E înăuntru, le explică el. Muzica răzbătea din magazin atât de asurzitor, încât erau nevoiți să vorbească foarte tare ca să fie auziți.
Eu nu am rezistat, adăugă el.
Manechinele din vitrină purtau rochii asimetrice, imprimate cu trei modele diferite – haine pe care Frankenstein în persoană părea să le fi cusut.
— Boarfe, zise Sylvia. Astea sunt haine pentru stripteuze oarbe.
— Ei îi plac, Sylvia, bine? zise Bobby încrucișându-și brațele la piept.
— Știi, am să intru să văd ce face, zise Franny. Nu e distractiv deloc să faci singur cumpărături.
Charles și Lawrence se apropiau încet în spatele lor, iar Sylvia îi urmări cum intrau și ieșeau dintr-un magazin cu ochelari de soare, dintr-unul cu pantofi și dintr-o bombonerie. Făceau totul împreună.
Ea se întrebă dacă părinții ei fuseseră vreodată așa – măcar înainte de nașterea lui Bobby. I se părea puțin probabil.
— Unde e tata?
— Nu știu, zise Bobby. Nu mi-a spus nimic.
— Te simți bine?
— Ce vrei să spui? Sigur că mă simt bine.
Părul lui Bobby crescuse foarte lung, iar buclele negre îi atârnau peste sprâncene.
— Dumnezeule, nu contează.
Sylvia se uită în gaura neagră a magazinului de haine care tocmai îi înghițise mama.
102
- EMMA STRAUB -
Magazinul era plin de rastele cu haine de duzină confecționate probabil la o fabrică clandestină. Franny mergea printre ele, atingând marfa în timp ce pășea, dezamăgită de materialele proaste, lucioase și elastice. O descoperi în cele din urmă pe Carmen în spate, lângă cabinele de probă, cu un teanc de haine pe braț.
— Pot să-ți fiu de folos? întrebă Franny, întinzându-și brațele spre ea. Lasă-mă să țin eu astea pentru tine în timp ce te mai uiți.
Carmen ridică din umeri și depuse încărcătura în brațele întinse ale lui Franny.
— Tu și Bobby v-ați distrat astăzi? Ne-ați lipsit la casa lui Graves.
A fost ceva deosebit, să știi. Cred că fiecare scriitor își imaginează în secret că locuința lui va deveni muzeu. Sau că va avea o plăcuță
comemorativă, cel puțin, la intrare. Atât de multe plăcuțe!
Carmen surâse și continuă să caute printr-un vraf de topuri cu paiete agățate de un rastel.
