Și-l putea imagina cu ușurință pe Alphonse pășind printre răsaduri, încercând să rupă o roșie cu mânuțele lui dolofane de bebeluș. Un astfel de părinte își dorea Lawrence să fie încurajator și 91
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
aventuros. Să-l lase pe copil să se joace în țărână, să-l lase să
exploreze.
— Te rog, zise Jim. Mult noroc dacă încerci să-l scoți din casa aceea.
Pentru o clipă, Lawrence se întrebă dacă aluzia lui Jim avea vreo legătură cu copilul, dar nu, sigur că nu era posibil. Se uită la Charles, ușurat că secretul lor nu fusese încă descoperit. Așa se simțeau probabil cuplurile care nu erau gay în primele săptămâni delicate de sarcină, după ce ovulul și spermatozoizii se contopiseră, dar când sarcina era atât de vulnerabilă încât nu erau siguri cum avea să evolueze.
La intrarea principală se auzi larmă și un râs strident. Franny se ivi, înaintând grăbită pe aleea ușor ascendentă, în direcția lor.
— Nu vreți să ne mutăm cu toții aici? întrebă ea. Pentru că nu cred că voi putea să îndur din nou drumul acesta cu mașina. Îl sărută pe Charles pe amândoi obrajii – de parcă nu l-ar mai fi văzut de câteva săptămâni. Bietul Joan a trebuit să ne suporte văitându-ne și rugându-ne tot drumul.
Se întoarse și le făcu cu ochiul lui Joan și Sylviei, amândoi aflați acum la mică distanță în spatele ei.
— Ați vrea să faceți un tur al casei? întrebă cu amabilitate ghida, dorind probabil să-i determine să se miște mai repede din loc.
Franny își țuguie buzele și încuviință entuziasmată din cap, ca și cum Robert Graves ar fi fost scriitorul ei favorit, iar ei nu-i venea să
creadă ce noroc căzuse pe capul ei să se afle pe acel teritoriu sacru.
Era unul din lucrurile care o exasperau pe Sylvia la mama ei –
expresia aceea de femeie obsedată atunci când voia să facă pe cineva să creadă că un anumit lucru era foarte special pentru ea și că îi acorda cea mai mare atenție. Femeia îi conduse pe adulți prin încăperile casei, Joan și Sylvia urmându-i la o oarecare distanță.
Când cei doi rămaseră la o distanță considerabilă de părinții ei, care nu i-ar mai fi putut auzi, Sylvia zise:
92
- EMMA STRAUB -
— Îmi cer scuze pentru comportamentul mamei.
— Nu e o femeie rea, zise Joan. Și mama mea e puțin cam… hm, cam la fel.
Joan își roti mâna în dreptul urechii – semnul universal pentru nebunie.
Sylvia nu și-l putea imagina pe Joan având o mamă nebună – de fapt nu și-l putea imagina având o mamă. Sau un tată. Ori că avea vreodată nevoie la baie. Sau că-și sufla nasul. El se trase într-o parte, făcându-i loc să urmeze grupul în casă, iar Sylvia îi inspiră cu nesaț
colonia, care, amestecată cu parfumul de iasomie din grădină, o făcu să simtă un nod în gât. Joan era prea mult – ca o fântână cu apă
cristalină în mijlocul Saharei, un armăsar de cursă lungă, câștigător al trofeului „Tripla Coroană”. Era prea mult pentru ea. Sylvia se îndreptă grăbită spre Charles și îl luă de mână, împingându-l ușor cu cotul pe Lawrence ca să-și facă loc între ei.
Priviră livingul mobilat sumar, bucătăria cu minunatul ei cuptor AGA, cămara plină de cutii englezești din tablă, trupurile lor îngrămădindu-se între secțiunile delimitate cu sfoară.
Urcară nerăbdători scările spre etaj și admirară niște dependințe care fuseseră probabil abandonate de prea mult timp pentru a mai putea fi folosite la prepararea unui ceai. Se minunară la vederea micului pat în care Robert Graves dormise pe rând cu două soții și o amantă.
— Nu poate fi același pat, zise Charles. Nicio femeie nu ar accepta așa ceva.
— Aici nu suntem în Manhattan, dragul meu, zise Franny. Nu cred că există un magazin cu saltele la colțul străzii. Ea se întoarse, căutând-o din ochi pe ghidă, dar femeia îi lăsase să viziteze singuri restul casei. Probabil că nu vom ști niciodată. Tu ce crezi, Joan?
întrebă Franny, stabilind contactul vizual cu tânărul profesor. Ai mai fost aici înainte?
— Într-o excursie cu școala, da, zise el, încuviințând din cap. Am 93
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
învățat atunci unul dintre poemele lui: „Picătura de rouă și diamantul”.
— Și îl mai ții minte? întrebă Franny, împreunându-și mâinile și făcându-i semn lui Joan să vină spre ea.
El păși peste pragul ușii, trecu pe lângă Jim, Charles și Lawrence și se opri chiar în mijlocul încăperii, cu trupul trăgând după el frânghia de siguranță.
— Haide, zise Franny, spune-o. Eu ador poezia.
Sylvia se făcu mică undeva mai în spate, uitându-se țintă la un punct de pe podea.
— „Ea strălucește ca un diamant, dar tu / Strălucești ca un bob de rouă dimineața”… Asta e prima parte, cred. Cum se spune…
strofa? Joan închise ochii pentru o clipă, repetând cuvintele în minte. Da, adăugă el, așa sună poezia.
Franny întinse o mână și-l apucă de partea de sus a brațului.
— Doamne, băiete! Îi dădu drumul și începu să-și facă repede vânt. Mai simte cineva cât de cald s-a făcut aici?
Ridică privirea spre Jim și avu o viziune scurtă a acelei fete stupide. I se părea că obrajii îi luau foc. Luă mâna de pe brațul lui Joan.
