— Hei, îl salută Bobby din capătul cel mai îndepărtat al piscinei.
El călca apa în cel mai atletic mod posibil, ridicându-se și coborând ca un arc, capetele ude ale buclelor sale atârnând grele și întunecate.
— Hei! zise și Carmen în timp ce executa o flotare. Ea se lăsă
puțin în jos, se opri, apoi se apropie și mai mult de pământ înainte de a-și îndrepta perfect brațele și de a se ridica din nou în poziția
„scândură”.
Lawrence era impresionat.
— Chiar te pricepi la asta, zise el, apoi își azvârli șlapii din picioare și se întinse pe un șezlong.
— Mulțumesc! zise Carmen, fără a se opri. Pot să-ți arăt, dacă
vrei.
Lawrence strânse tubul cu cremă de protecție solară, depuse în palmă o cantitate suficientă și începu să se ungă pe brațe, picioare, obraji și pe nas cu un strat subțire de cremă. Era o marfă scumpă –
albă precum creta și impermeabilă.
132
- EMMA STRAUB -
Bobby îl privea curios.
— Ce-i asta? Zinc?
— Ce anume? Asta? întrebă Lawrence, întorcând tubul. E făcută
din mai multe chestii cu denumiri pe care nici nu le pot pronunța.
— Nu vrei niciodată să te bronzezi? întrebă Bobby, înotând spre marginea piscinei. Uneori mă duc la plajă uns numai cu ulei bronzant și adorm. E grozav. Te trezești și constați că ești bronzat complet. Ca o statuie.
— Pare o metodă excelentă dacă vrei să te alegi cu un cancer de piele.
— Mda, e posibil, cred.
Bobby execută câteva mișcări de înot cu picioarele, împroșcând apa în jur.
Lawrence încerca să-și imagineze că avea un copil pe care-l vedea crescând și devenind un adult care folosea ulei bronzant. Nu era la fel de grav ca fumatul cocainei, dar ar fi indicat niște diferențe majore de ideologie.
Bobby se mai scufundă o dată, apoi își luă avânt și se ridică pe marginea piscinei.
— Mă duc la duș, oameni buni. Ne vedem în curând.
Carmen mormăi ceva, iar Lawrence încuviință din cap.
Preț de câteva minute, niciunul nu scoase o vorbă – Carmen executându-și mai departe flotările, iar Lawrence nefăcând nimic, doar zgâindu-se în gol și privind fețele colțuroase ce păreau să se ițească de pe versanții munților – un efect frecvent atunci când se întrezăreau printre norii ce pluteau în jurul lor. Un bărbat cu o barbă enormă, o pisică încolăcită în formă de gogoașă, o mască
Samoan și un bebeluș adormit.
— De când sunteți împreună? se trezi Lawrence întrebând.
Nu avea chef să citească romanul pe care și-l adusese afară. Era viitorul film la care lucra – o adaptare de epocă. Britania în secolul al XIX-lea.
133
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
O mulțime de scene de petrecere, cu cheltuieli enorme, o mulțime de cai. Acestea erau întotdeauna cele mai problematice.
Fiecare pagină se transforma în dolari – Lawrence citi cât costau crinolinele din dantelă vintage, precum și umbreluțele de soare din import.
Nici vârcolacii nu erau prea convenabili, dar pachetele de păr fals erau mai ieftine decât niște câini adevărați pentru o scenă de vânătoare. Filmele lui favorite erau cele mai simple, în care toți actorii își purtau propriile haine, se pieptănau singuri – sau deloc –
și pentru care închiria o casă la țară timp de o săptămână, dormind unii peste alții ca o mână de pisoi abia veniți pe lume. Putea face calculele pentru un astfel de film și în somn.
— Eu și Bobby? Carmen stătea cu picioarele depărtate într-un șpagat lateral perfect, cu trupul puțin aplecat în față. De aproape șapte ani.
— Uau, chiar? întrebă Lawrence. El era încă la facultate?
Carmen râse.
— Știu. Era încă un copil. Avea doar un set de tacâmuri. O
furculiță, un cuțit și o lingură. Și un sertar plin cu tacâmuri din plastic – păstrate de la diverse livrări la domiciliu. Era ca și cum aș
